Povestea firului de iarba

A fost odata... ca daca n-ar fi fost nu s-ar povesti... a fost un fir de iarba. Un fir de iarba obisnuit ca orice alt fir de iarba. Acolo, in lumea lui, lucrurile erau frumoase si simple. Se trezea in fiecare dimineata si ii radea soarelui... iubea soarele, ii fusese de atatea ori alaturi, il ajutase se creasca si il tinea in brate in fiecare dimineata. Iubea si ploaia, era prietena lui cea mai buna, cu picurii ei reci il hranea, il spala si ii alina ranile atunci cand oamenii neatenti il calcau in picioare. Si viata firului de iarba mergea mai departe... ca a oricarui fir de iarba...Veni insa o zi ... o zi obisnuita de vara... cand soarele ardea mai puternic decat in alte zile, iar firul de iarba nu-i cunostea taria. Nu se ascunse de el, doar soarele era prietenul lui, cum ar putea oare chiar soarele sa-i faca rau... Il privi mai departe si ii zambi in fiecare dimineata chiar daca incet, incet se vestejea si fara sa stie ca imbratisarea soarelui il va usca de tot. Dar ploaia stia... Norii de furtuna acoperira soarele si ploaia se revarsa peste pamant. Apa inunda pamantul iar firul de iarba se trezi smuls de la locul lui si purtat departe pe asfaltul orasului... "Iarta-ma!" ii spuse soarele, "n-am stiut ca razele mele te vor usca. Doar ploaia e de vina, ar fi putut sa picure mai des." "Iarta-ma!" ii spuse si ploaia, "nu am crezut ca apele mele te vor ineca. Dar soarele nu trebuia sa straluceasca asa puternic." Firul de iarba nu spunea nimic... iubea si soarele si ploaia...

Such a perfect day...

Azi mi-am inceput ziua spunandu-mi ca voi scrie ceva dragut pe blog. In ultimile luni am inceput sa observ lucrurile dragute din jurul meu si ca o manifestare a atitudinii pozitive vreau sa le impartasesc. Eram convinsa ca azi mi se va intampla ceva simpatic. Poate ca asa ar fi fost daca nu s-ar fi nimerit doi nemernici sa-mi strice toata ziua. Primul este agitatul posesor al unui SUV negru care m-a ajutat sa-mi imbogatesc vocabularul de sofer cu cateva expresii noi. Si asta numai pentru ca nu am vrut sa trec pe galben si sa mai si tai fata unui tramvai (da stiu, am o problema cu culoarea galbena a semaforului). L-am iertat rapid pentru ca imi doream ca ziua mea sa se termine cu ceva frumos. Ei bine nu! Doua intersectii mai departe ne intalnim cu o coloana mortuara. Dumnezeu sa-l ierte pe bietul om decedat. Si sa ma ierte si pe mine pentru urarile de intalnire cu primul stalp adresate unui smecher din coloana care astepta deplasarea cortegiului. Nu de alta dar mitocanul cu pricina se apucase sa claxoneze ca apucatul. Oh nu! Sa nu va imaginati ca o facea in semn de omagiu. Pur si simplu avea prioritate, se grabea si nu vroia sa astepte. De unde stiu? Pai a zis-o cu gura lui cand o doamna de pe trotuar i-a explicat situatia blocajului. Ia ghiciti ce i-a zis mitocanul? Sa se duca si ea dupa mort si sa il lase in pace. Atunci i-am urat eu intalnire grabnica cu un stalp. Si mi-am dorit ca cineva din coloana aia de masini sa fie suficient de barbat incat sa-i stearga mucii de la nas cu un croseu bine plasat. Nu s-a gasit nimeni asa ca pe respectivul il puteti gasi diseara in vreun club de fite.

Inamicul public

Pana acum doua saptamani taximetristii erau cei mai buni prieteni ai mei. Ma suiam zilnic in cate o masina cu indemnul "Sefu' repede ca am intarziat la sedinta!". Continuam dialogul cu... "au iesit toti prostii pe sosele de merg asa?" sau "astia conduc sau isi dau examenul?" si incheiam colaborarea cu cativa lei in plus si laudele necesare pentru depasirile pe contrasens si semafoarele luate pe galben. De doua saptamani incoace nu mai suntem prieteni. Motivul? Am masina. Si am intors armele! Taximetristii sunt cosmarul meu zilnic! Imi cunosc limitele ca sofer. In cei sase ani de carnet am condus pe apucatelea si de fiecare data alta masina. Cunosc si limitele masinii, motiv pentru care ma incapatanez sa las banda a doua (sau a treia) libera pentru cei cu mai multa experienta si cu mai multi cai putere. Ei bine, uneori nu se poate! Pai nu se poate, cand in spate imi sta lipit un taximetrist care da flashuri si in paralel merge altul care nici nu accelereaza nici nu franeaza ci o tine constant cu aceeasi viteza ca si mine. Timp in care eu semnalizez din rasputeri ca vreau sa ma dau... dar n-am unde! Toata intamplarea se petrece in pasajul Obor! In cele din urma ma depasesc amandoi... prin dreapta... si-mi ureaza de bine atat mie cat si mamei. Le urez si eu, atat familiilor lor cat si firmei! Si la fel ii urez si idiotului care azi n-a avut loc in parcare de retrovizoarea mea. Pariez ca era un taximetrist bazat! Concluzie: exista mai multe tipuri de prioritati nespecificate in regulament. Acestea sunt: - prioritatea de taxi, RATB si smecheri - prioritatea de drum cu cedeaza sau semafor rosu in cazul in care e sambata noapte si vin meseriasii din cluburi - si bineinteles prioritatea de volum... cand ai Tico, un potential pericol devine orice vehicul mai mare ca tine (in aceasta categorie se inscriu si anumite motociclete sau atv-uri sau chiar vehicule cu tractiune animala).

Anunt oficial

Daca prietena mea Monica nu ar fi lucrat unde lucreaza acuma ar fi fost politician sau ar fi facut PR. Pentru ca Monica nu e in stare sa-si tina gura inchisa! Pentru ea e absolut necesar sa comunice in orice fel posibil. Si daca prinde unul mai necomunicativ (asa ca mine), il face comunicator de marca in 2 zile. Si-l mai si convinge sa-si faca blog! Cum m-a convins pe mine! Si apoi demareaza campania "Sa devina public blogul lui Tziki!". Campanie incorecta de altfel, pentru ca biata Tziki nu a avut parte decat de optiuni pro transparenta! Dar... ce sa mai zic? Doar ca apreciez cu adevarat gestul prietenei Monica, ca am ras cu lacrimi cand am citit posturile legate de campania cu pricina si ca de acum tre sa ma pun serios pe scris. Pentru ca "bucatidevise" a devenit public!

Return to innocence

Acum sase ani de zile mi-am luat traista in spinare si am plecat de acasa pe drumul acela numit "sunt in stare sa ma descurc si singura". Aveam exemplul colegilor care venisera la facultate in Bucuresti. Daca ei puteau, eu de ce nu as fi fost in stare? Bineinteles ca ai mei nu au fost deloc incantati de idee. Adica cum sa ma mut trei statii mai incolo si nu cu iubitul, nu la casa mea ci cu inca doi prieteni?!?! Scandalos! Cand puteam sa stau foarte bine la mama acasa... Acum o saptamana m-am intors sa locuiesc cu ai mei pentru o perioada de timp. Inca incercam sa ne obisnuim unii cu altii in aceeasi casa. Nu s-au schimbat multe lucruri... posterele mele sunt tot pe peretii camerei, pisica e la fel de neprietenoasa, steluta de metal de pe blocul de vizavi e la locul ei, noaptea se aud tot broastele, cainii si acea bufnita enervanta. Pana si pata de cafea e la locul ei. Ramon a creat-o cand a gustat cafeaua cu sare a Iuliei si nu a gasit un loc mai potrivit de scuipat decat pe mijlocul peretelui. Tiganii inca mai colinda prin fata blocului au acelasi text lalait „Stiiiicleeee goaaaaaleeeee”. Oare ce-or mai face cu sticlele goale? La fel ca acum 6 ani sunt intrebata unde plec si la cat ma intorc. Dimineata mi se pregateste micul-dejun iar ai mei ma intreaba ce vreau sa mananc a doua zi. Ma lupt cu ei pentru a-mi spala singura hainele, dar dupa ce le intind la uscat, le gasesc apoi impachetate si puse cu grija pe marginea patului. Trecerea de la „Ce o mai fi prin frigider? Ah! Nimica!” la „Ce vrei sa mananci? Ai aia, aia si aia..” e prea mult pentru mine. Am pus pe mine 3 kilograme intr-o saptamana si am fumat mai putin de doua pachete de tigari in aceeasi perioada de timp. Tabieturile mele s-au dus dracului! Se intampla insa alte lucruri interesante... cum ar fi:- la microunde mancarea se incalzeste numai in vase de iena cu capac de iena (musai!) - seara eu si tata avem program de talk-show-uri in special pe Realitatea tv (asta e foate bine pentru mine) - n-am mai bananait pe net de o saptamana (firul de net e infipt in calculatorul lui tata) - nu mai fumez la cafea (de fapt, nu mai fumez deloc in casa) - imi spal vasele imediat dupa ce mananc - si asa mai departe.... :) Nu stiu inca ce e mai greu... sa plec DE LA mama sau sa ma intorc LA mama....

Here I am...

M-a intrebat o prietena de ce nu renunt la mizeria de yahoo 360 pentru a intra in lumea bloggerilor. I-am spus ca nu ma intereseaza, ca e prea personal ceea ce scriu... ca nu vreau! Adevarul este altul... ca mi-e frica de schimbare. Si asta nu e o atitudine pozitiva atunci cand incerci sa iti schimbi viata. In concluzie de ce nu as incerca orice este nou si necunoscut pentru mine? Poate chiar acest blog...