Hai la multi ani!

Intamplator ma mai cheama si Gabriela. Motiv pentru care sambata trecuta a fost ziua mea. Nu am sarbatorit pentru ca nu am tinut niciodata mortis sa serbez aceasta zi. Ba mai mult, am uitat si m-am tot mirat cand mai auzeam pe cate unul in telefon urland "La muuulti aaaaanni!" Prietenii insa nu au uitat in ciuda amneziei mele. Bun, toate bune si frumoase! Azi descopar pe masa trei scrisori care ma asteptau linistite sa le desfac. Hopa! Scrisori? N-am mai primit asa ceva din copilarie! Clar sunt facturi sau promotionale de la diverse companii. Cand ma uit la ele in zare spre lumina lampii vad felicitari. Ceee? Cine sa-mi trimita mie felicitari? Deschid curioasa... eeeee, daaaaa, doamna Anca Boagiu, candidat Senat Colegiul 4. Multumesc frumos, multumesc! Noroc ca e ziua mea in plina campanie electorala! Deschid si al doilea plic. Vaaaai ce dragut! E de la domnul Mihai Atanasoaiei candidat la Camera Deputatilor Colegiul 7, eh, ce ziceti de asta? Deschid si al treilea plic. Ghici de la cine? Hai ghiciti! Nu ghiciti?! N-o sa ghiciti intr-o mie de ani. E tot de la Mihai Atanasoaiei, acelasi candidat la Camera Deputatilor Colegiul 7. Domnul deja e cam insistent, pai e frumos asa?! Felicitari staff-ului, buna ideea dar inutila! Parerea mea!

Fragment de conversatie

- Oamenii pot trai foarte bine si singuri! - Da, dar la ce bun?

Viata din cutiile de carton

Noi, oamenii, avem prostul obicei de a aduna diverse. Unii strang bani si ii ingramadesc in conturi. Altii investesc lovelele mai departe in diverse fonduri sau pur si simplu le cheltuiesc. Majoritatea insa strangem amintiri, materializate in diverse obiecte. Recunosc ca eu sunt putin maniaca. Viata mea din ultimii 6 ani se afla depozitata in vreo 8 cutii indesate in balcoane sau prin colturile camerelor (n-am mai pomenit cutiile de dinaintea acestora). Din cele 8 cutii, 4 sunt pline cu mizerii pe care le-am carat dupa mine de la fostul loc de munca, toate evidentele pe care le-am tinut, toate graficele si toate dosarele facute in cei 5 ani in care am lucrat acolo. Ce fac cu toate alea nu stiu. Nu mai folosesc nimanui, nu mai au nici o valoare, dar pentru mine reprezinta mult. Sunt zilele de nemancare si noptile nedormite din tot acest timp... totul bine indesat in cutiile de carton. Apoi urmeaza amintirile personale: betele bateristului de la Cargo din Stufstock 2004, dopul de la sampania de la revelionul din 2006 sau dopul de la vinul baut de ziua mea, caiete cu cantece, casete inregistrate cu noi cantand (fereasca Sfantul sa le auda cineva), toate jucariile primite de la toti iubitii si prietenii mei, flori uscate, bilete si biletele, scrisori si scrisorele si asa mai departe. A! Si Sa nu uitam colectia de flori de mina si cea de pietre adunate de prin toate excursiile mele. Plus cateva cutii cu fotografii. La asta se rezuma viata unui om, la lucruri ingramadite in cutii... iar la final un trup ingramadit tot intr-o cutie. N-am luat inca nici o decizie asupra acestor amintiri care imi sufoca spatiul vital desi de multe ori m-am gandit sa le arunc. Dar cum sa arunc o parte din sufeltul meu? Din cand in cand ma ingrop in cutiile cu pricina si rascolesc prin ele cu un zambet in coltul buzelor. Toate aceste obiecte isi fac datoria si imi aduc in suflet trairile momentelor de demult. Cum as putea sa le arunc atunci?

Mallunderstanding

Avand in vedere domiciliul meu actual, cel mai apropiat lacas de cult shoppinguistic este Mall Vitan. Uneori mai aterizez si eu in zona, impinsa de necesitatea unor toale noi. La fel s-a intamplat si azi. Cum am dat sa intru in curtea templului modei... hop bariera! Ia te uita! Mai nou se plateste parcarea la Mall Vitan. Ooooook, de ce nu?! Prefer sa platesc decat sa mor cu volanul in dinti cautand un colt de bordura pe care sa-l plantez pe Tico cu verdele-n sus! Dar cum nu se poate sa fie totul simplu, surpriza a venit la plecare. Ma indrept cu Ticania catre poarta si deodata simt semnul de intrebare care plana deasupra masinii. Mai de ce toti la iesire dau numai tichetul si nu si bani?? Asa ca deschid geamul si strig catre un paznic "Nu va suparati! Unde platesc?". Si raspunsul vine bomba, traznet, bum: in Mall. "Unde??? In Mall, adica in cladire. Unde inauntru nene? Nu stiu don'soara mai intrebati." Sa mori tu! Bag semnal, apuc volanul si intorc vijelios. Dupa mine si jumatate din coada de masini proaspat formata si cu urechile ciulite la conversatie. Merg absolut in diagonala spre parcarea supraetajata. Dupa logica mea, acolo ar trebui sa fie un punct de taxare. Opresc in fata altui paznic si repet intrebarea. Mi se indica usile rotative. Poftiiiim? Plina de spume mai fac un tur de parcare si opresc masina in mijlocul drumului dar in fata usilor indicate. Pun avariile si ma jur ca daca ma intreaba cineva de sanatate il strang de gat. Intru inapoi in Mall si vad un automat care astepta banii mei. Oare asta imi da rest la un milion? Cu emotie in portofel introduc tichetul, mi se indica 2 lei de plata (mama voastra, mai mult m-a costat benzina invartindu-ma prin parcare) si reusesc fericita sa gasesc ceva mai marunt de un milion. Mi se da si rest, iau bonul si plec injurand organizarea, sistemul si mai ales modalitatile de informare. Acum am o dilema? Oare scria ceva pe undeva sau eu chiar trebuie sa ma duc la oftalmolog? Din pacate am in minte numai afisele din Unirea "Va rugam platiti parcarea inainte de a merge la masina!" Asa as fi vrut sa vad si in Vitan... numai sa mentioneze si locul unde le pot lasa banii!