Odata ajunsi in Petrosani ne-am cazat la Casa Bobirca si am fugit iute la familia Mihoc sa imbucam ceva. Amenintarea "va omoara mama daca nu veniti" aruncata de Elena nu a trebuit sa fie repetata. Eu abia asteptam sa manc salata de vinete a lu' Mama Mihoc, plus ca salivam inca dinainte de a pleca dupa portia de virsli. Nota pentru necunoscatori: virsli sunt un soi de carnati subtiri facuti din carne de oaie si afumati. Nu se gasesc oriunde in tara si nu pot fi comparati cu nici un alt fel de carnati. Am inteles ca secretul sta in condimentele folosite si in lemnul folosit la afumare. Intr-un cuvant: DELICIOSI! Dupa ce am fost indopati ca gastele ne-am retras la un suc de hamei la celebra terasa a Petrosaniului: Keops. Suc rapid apoi dus Elena la gara! Trebuia sa ajunga la un interviu in Bucuresti urmand sa ne prinda pe traseu la Sighisoara. Din fericire am ajuns cu o jumatate de ora mai devreme. Spun din fericire pentru ca in decurs de o saptamana se modificase programul trenului de Bucuresti motiv pentru care era cat pe aci sa-l ratam, odata cu el putand considera ratat si interviul Elenei pentru ca alta varianta de a ajunge in Bucuresti in timp util nu mai exista. Deh, nu va mai spun cum a calatorit Elena noastra pe hol pana la Bucuresti pentru ca n-a mai prins bilet cu loc, dar cum ziceam, cele rele sa se spele...
Ajunsi inapoi la pensiune ne-am mai cinstit o tura cu produsele de prin minibar pentru ca tot era superoferta: adica 3 lei cola si 12 lei sticla de vin. Am facut si o poza pentru aducere aminte si... somn de voie.
La ora 8 Rodica ne dadea trezirea. Am coborat, mistreatza ca de obicei dimineata, si ne-am luat micul dejun inclus in pret acompaniat de o cafea decenta. Costul total al cazarii la Casa Bobirca: 80 de lei camera mea single si 95 camera dubla a coechipierilor. Absolut ok as zice eu. Ne dezmeticim, aruncam bagajele in Mr. P. si pornim spre Hunedoara pe un drum absolut superb.
Desi mai vizitasem Castelul Corvinestilor de la Hunedoara imi dorisem foarte mult sa-l revad. Speram sa-l gasesc amenajat, restaurat si cu mobilier adecvat. Evident, visatoarea din mine s-a vazut de cateva ori dansand prin sala mare cu coloane. Nu mi-am refuzat cativa pasi de vals nici acum desi atmosfera castelului nu te imbie la nimic vesel. Stand de vorba cu o doamna de la bilete am aflat ca salile inchise pentru renovare nu se vor deschide poate niciodata. Fondurile alocate restaurarii castelului tocmai au fost taiate si cine stie cand vor primi o alta finantare. Pacat! Cred ca este singurul castel ramas aproape intact in Romania. De ce nu folosim acest lucru pentru a atrage turisti? Nu mai spun ca la Sarmizegetusa nu am avut curaj sa ma abat pentru ca aflasem ca nu exista un drum de acces pentru masina pana la cetate.
Surpriza a venit insa la Alba Iulia unde am gasit o cetate amenajata, restaurata si cu personalul imbracat in haine de epoca. Am gasit replica esafodului pe care au fost executati Horea si Closca, am vazut turnuri de aparare cu tunuri (care chiar functioneaza si cu care se trag salve spre distractia turistilor), am aflat ca exista un "schimb de garda" desi noi nu am prins momentul, am vazut temnita castelului si o doamna draguta ne-a explicat cum austriecii au construit fortificatii noi peste structura veche a castelului. Zambetul mi s-a lipit de chip insa cand am vazut caii. Superbii cai negri carora li se impletea coama. Desi nu m-au lasat sa-i dragalesc m-am multumit sa-i admir de la distanta.
Eram putin pe fuga asa ca nu am putut sa admiram decat un colt din Alba Iulia. Dar poate ca asa e mai bine. Acum imi doresc sa ajung pentru mai mult timp acolo si sa explorez toate tainele cetatii Alba Carolina.
Am parasit cu regret Alba Iulia si l-am setat pe Marcel pentru Sighisoara. Din nou un drum superb si aproape pustiu. Cum suspectam o problema la indicatorul de combustibil, m-am gandit la modul serios ca n-ar fi dragut deloc sa ramanem in pana prostului pe un drum pe care abia mai trece cate o masina. Dar Mr. P. era ok (asta urma sa o aflam mai tarziu) si ne-a dus cu bine pana la destinatie. Din nou o surpriza pentru mine a fost Copsa Mica, orasul care imi ramasese in minte din copilarie pentru cladirile lui negre si sinstre. Combinatul isi lasase negrul de fum pe fiecare zid din calea lui. Acum insa, blocurile erau vii si colorate si parca tot orasul redevenise viu. Nu stiu care este sursa veniturilor in zona pentru ca industria nu mai exista. Dar am reusit sa sterg amintirea sinistra al orasului cu negru de fum.
Copsa a ramas in urma, la fel si Mediasul, in schimb Sighisoara ne astepta. Poate nu ne astepta numai pe noi ci si pe toti ceilalti turisti care urmau sa vina la sfarsitul saptamanii pentru Festivalul Medieval. Eu am preferat sa ajungem inainte de festival pentru a evita aglomeratia si pentru a putea savura cetatea in toata splendoarea sa fara puhoiul de lume care o invadeaza o data pe an. Nici asa nu am reusit sa gasim cazare chiar in cetate si a trebuit sa dormim la o pensiune din oras, adica la 5 minute de mers pe jos distanta. Am avut insa ambitia de a ajunge pana in cetate cu masina. Am supravietuit pantei foarte pronuntate pavate cu piatra cubica pe care Mr. P. s-a opintit si a patinat (mea culpa) dar mi-a inghetat sangele in atriul stang cand m-am trezit pe stradutele inguste ale Sighisoarei. Ce-i drept nu era drumul de acces pe care il cunosteam eu. Si da-i de rataceste pe stradute late cat masina pana dai pe parcare. M-am jurat ca acolo o las, dar a trebuit sa si cobor. Asa ca am decis sa ne intoarcem pe poarta principala, ceva mai apropiata de parcare si ceva mai lata. Zis si facut.... numai ca drumul respectiv nu mai exista, cica e in lucru. Asa ca a trebuit sa intorc masina si sa o iau inapoi pe stradutele inguste si sa ma opresc in panta rugandu-ma sa ma tina toate franele in timp ce astept sa treaca un convoi de jeep-uri pline de noroi intoarse de la raliu. Am privit invidioasa si jeepurile si soferii cu ranjete satisfacute apoi l-am pupat pe Mr. P. pe volan in semn de iertare jurandu-ma sa nu ma mai uit dupa nici o alta masina pana ajungem acasa. Se pare ca nu m-a crezut pentru ca imediat ce am ajuns in Bucuresti i-a murit macaraua de la un geam, motiv pentru care iar am ajuns cu el in service.
Ce m-a frapat la Sighisoara a fost faptul ca la ora 21:30 abia am gasit un loc in care sa putem manca ceva. Toate ori urmau sa se inchida ori erau deja inchise. Doamne iarta-ma dar nu era nici ora 10 si noi aveam de asteptat pana la ora 12 sa o luam pe Elena de la gara. Pana la urma am gasit un loc cu mancare decenta si limonada rece, ne-am linistit burtile hamesite, am mai facut cateva poze de noapte prin Sighisoara si ne-am indreptat apoi spre gara sa recuperam Mihocul. Recuperarea a mai durat insa pentru ca CFR-ul mentine traditia milenara iar trenul nu vine la ora stabilita ci cu 50 de minute intarziere. Si iata-ne, trei aurolaci, cu ochii lipiti de somn, aseptand trenul care nu mai vine. In sfarsit, cele 50 de minute aproape au trecut, numai ca in locul trenului vine un sms de la Mihoc care ne anunta ca tocmai a trecut de Rupea. Aha! Deci cel putin inca juma de ora pana la Sighisoara. Si stai si asteapta si minuneaza-te de nenea trecut de 50 de ani care umbla cu rucsacul in spate tot numai fibra musculara ca atletii de la Olimpiada si amuza-te de vocea care anunta trenurile rostind raspicat "Dra-ga-sani" si uita-te iar la ceas si..... In sfarsit trenul, Mihoc, bagajele si hai sa dormim ca nu mai putem!
