Roadtrip Romania part 3 - Sighisoara - Sibiu

   Dis-de-dimineata, cam pe la 7 asa (ca sa nu fiu acuzata ca iar incurc dimineata cu pranzul), am fost smulsa din bratele dulci ale somnului de catre o voce pitigaiata care striga in curtea interioara a pensiunii "Doriiiinaaa, Doriiiinaaa!". Am simtit-o pe Mihoc fosgaind in stanga mea apoi murmurand ceva de bine la adresa Dorinei. Degeaba, strigatele nu incetau, asa ca am facut supraomenescul efort de a intinde un picior si a aplica un sut bine directionat ferestrei. S-a auzit un mic "pac" si Dorina s-a estompat in culorile visului care m-a cuprins din nou. Nu pentru mult insa... lu' Mihoc ii fugise somnul si nici eu nu eram prea departe de trezire. Si uite-ne cum la ora 9 noi comandam micul dejun si ne intrebam daca sa ii asteptam cu masa si pe Rodi si Cata. Stomacul ghiortaitor a castigat insa in fata politetii. Sa avem pardon!
   Desi micul dejun si cafeaua au fost cu program extins (pret de vreo ora-doua) cu greu m-am putut dezmetici. Se stie ca trezirea mea inainte de ora 11 echivaleaza cu o declaratie de razboi asa ca sus numita Dorina si neamurile ei pana la a doisprezecea spita inca erau in pericol. Perspectiva unei sesiuni foto in cetate m-a mai imbunat insa, asa ca dupa dezmeticirea si masa coechipierilor l-am incarcat din nou pe Mr. P. cu bagaje si ne-am mutat doua strazi mai sus spre cetate. Experienta mea de Bucuresti m-a facut sa ma panichez pentru o clipa din cauza parcarii. Dar n-a fost cazul. Am gasit imediat loc de parcare si un domn ne-a taxat cu 5 lei pentru intreaga zi. Foarte bine si frumos! Prefer sa platesc si sa nu-mi pierd minute in sir cautand un colt de bordura. Si apoi 5 lei pentru o zi intreaga?!?!? Sa fim seriosi! Mai decent de atat nu se poate!

  Odata ajunsi in cetate timpul a trecut fulgerator. O vizita in Turnul cu ceas, zeci de mii de poze, care mai artistice, care mai turistice (dupa posibilitati si inspiratie), cascat gura la trambitasii care rugau turistii sa nu dea bani cersetorilor, cautat magneti de frigider (fara rezultate notabile) si ....uuuuuu ce terasa am descoperit!!! Pe prispa unei case, invaluita in verdeata, terasa de la Casa Cositorarului parca ne astepta pe noi. Asa ca am amanat plecarea spre Sibiu pret de o cafea si un tiramisu si ne-am rezervat luxul de a explora si interiorul casei. Cafeneaua din interior te coplesea cu atmosfera calda si intima si te indemna sa te intinzi pe pernele divanelor si sa te rasfeti putin cu fotografiile si cu obiectele vintage expuse cu darnicie. Am evitat sa ne bem cafeaua acolo in primul rand atrasi de soarele de pe terasa si in al doilea rand speriati de perspectiva celor doua maini stangi ale mele care ar fi putut modifica in mod neinspirat decorul cu o ceasca varsata. Asa ca ne-am retras alaturi de pisica adormita din veranda, aproape invidiind-o ca are loc sa se intinda pe balustrada. Am aflat ca exista si cazare in acea casuta de poveste. Ce-i drept numai doua camere dar suficient pentru un week-end de poveste cu consortul/consoarta. Hmmm... buna idee! In cele din urma de dezlipim cu greu de terasa de la Casa Cositorarului si urcam cele numaistiucate trepte (desi le-am numarat) pana la biserica si la cimitirul din deal. Poate parea dubios ca am vizitat cimitirul dar monumentele vechi de sute de ani, roase de vanturi si acoperite pe alocuri de muschi si licheni te transpun intr-o alta lume. Si nu ma refer la o lume terifianta gen Thriller ci la lumea pe care decedatii au lasat-o in urma, asa cum arata ea acum cateva zeci sau sute de ani.

   Cu greu ne-am rupt de Sighisoara cu dorinta de a reveni si de a petrece cateva zile in cetate, eventual chiar la Casa Cositorarului. Odata urcati in masina am setat GPS-ul pe Sibiu si umandu-i indicatiile pretioase am parasit Sighisoara in mai putin de trei minute. Mare inventie si GPS-ul asta! Pe drumurile nationale parca ma mai descurc cu indicatoarele existente si cu o harta, dar in localitatile mai mari habar n-am in ce directie sa o iau ca sa ies din oras in directia dorita. Dar Marcel (GPS-ul) ne-a scos imediat din Sighisoara fara nici un ocol, pastrand directia "drept inainte". Minunat! Drumul usor de tara nu era prea circulat dar asta nu ne-a impacientat in prima faza. Un drum liber, mi-am zis, cu atat mai bine! In scurt timp drumul s-a transformat in drum forestier apoi a disparut cu desavarsire sub un morman de piatra de constructie. Hmmm! L-am verificat pe Marcel! Era ok! Am verificat harta! Drumul exista si pe harta! Sa mergem mai departe, zic eu, poate e doar portiunea asta mai proasta! Gresit! Tot drumul era la fel! La un moment da un indicator ne indica Sibiu prin Arpasul de Jos. Gresit din nou! Eu vroiam sa ne intoarcem prin Arpas, asa ca decid sa am incredere in Marcel orice ar fi si sa merg pana la capat pe drumul propus de el. Tot drumul asta mi-a dat insa o idee pentru viitor: un tur pentru a vedea bisericile fortificate din zona Sibiului. Poate in anul urmator.
  Dupa vreo cateva ore am ajuns si la Sibiu osteniti si plictisiti de zdruncinaturile lui Mr. P pe piatra de constructie si ametiti de terifianta viteza de 20 km/h cu care am rulat. Dar Marcel nu ne-a scutit de surprize. Desi il setasem sa ne duca in centrul orasului cu speranta ca voi recunoaste zona, Marcel al meu mi-a sugerat sa fac dreapta printre niste blocuri si in mijlocul unei treceri de pietoni m-a anuntat nonsalant "Ati ajuns la destinatie!". Ptiu Marcele te-ai imbatat! Am intors masina si ne-am intors in bulevard cautand indicatoare. Dupa inca o jumatate de ora de ratacit fara speranta am oprit nervoasa langa un politist:
- Buna ziua! Imi puteti spune cum ajung la o parcare in apropierea centrului vechi! Ma invart de juma de ora pe aici!
   Politistul isi stapaneste cu greu rasul la auzul tonului meu exasperat de femeie la volan pierduta in spatiu si-mi spune bland:
- Domnisoara, aici in intersectie faceti dreapta si in cativa metri aveti si parcarea si centrul vechi!

   "Fi-ti-ar circuitele de ras Marcele!", bomban eu in sinea mea apoi ii multumesc frumos politistului cu un zambet mult mai relaxat. 10 minute mai tarziu ne aflam in Piata Mare, tropaind de nerabdare si cu aparatele foto legate de gat. Am traversat spre Piata Mica, am dat o tura rapida de recunoastere apoi ne-am asezat la o terasa, morti de foame dupa drumul de neimaginat prin Agnita. In tot acest timp reusesc sa dau si de Cecilia si ne ciondanim amical la telefon pe motiv de mult prea multa ospitalitate din partea ei. Mancam, apoi ne punem pe telefonat in cautarea unei pensiuni. Gasim una la cateva minute de piata, o vizionam, ne declaram incantati si pornim in recuperarea masinii. Ei, dar cum sa ajung eu cu masina din parcarea aflata in partea opusa a centrului vechi la pensiune?!?! Slava Domnului, Marcel decide sa-si spele pacatele si ne duce la adresa cu promptitudine pe o serie de stradute pline de sensuri unice pe care nu as mai fi gasit drumul inapoi nici daca as fi mers pe jos cu busola in mana.
   Nu mai conta nimic acum. Ma aflam in Sibiu, orasul sufletului meu, urma sa ma intalnesc cu Cecilia si Andrei si sa-l cunosc pe micutul lor Patrick. Acum puteam sa visez din nou si sa vad oamenii aia atat de faini care m-au invatat ce inseamna dragostea de viata. Ma intorsesem acasa!

Roadtrip Romania part 2 - Petrosani - Hunedoara - Alba Iulia - Sighisoara

 
   Odata ajunsi in Petrosani ne-am cazat la Casa Bobirca si am fugit iute la familia Mihoc sa imbucam ceva. Amenintarea "va omoara mama daca nu veniti" aruncata de Elena nu a trebuit sa fie repetata. Eu abia asteptam sa manc salata de vinete a lu' Mama Mihoc, plus ca salivam inca dinainte de a pleca dupa portia de virsli. Nota pentru necunoscatori: virsli sunt un soi de carnati subtiri facuti din carne de oaie si afumati. Nu se gasesc oriunde in tara si nu pot fi comparati cu nici un alt fel de carnati. Am inteles ca secretul sta in condimentele folosite si in lemnul folosit la afumare. Intr-un cuvant: DELICIOSI! Dupa ce am fost indopati ca gastele ne-am retras la un suc de hamei la celebra terasa a Petrosaniului: Keops. Suc rapid apoi dus Elena la gara! Trebuia sa ajunga la un interviu in Bucuresti urmand sa ne prinda pe traseu la Sighisoara. Din fericire am ajuns cu o jumatate de ora mai devreme. Spun din fericire pentru ca in decurs de o saptamana se modificase programul trenului de Bucuresti motiv pentru care era cat pe aci sa-l ratam, odata cu el putand considera ratat si interviul Elenei pentru ca alta varianta de a ajunge in Bucuresti in timp util nu mai exista. Deh, nu va mai spun cum a calatorit Elena noastra pe hol pana la Bucuresti pentru ca n-a mai prins bilet cu loc, dar cum ziceam, cele rele sa se spele...
   Ajunsi inapoi la pensiune ne-am mai cinstit o tura cu produsele de prin minibar pentru ca tot era superoferta: adica 3 lei cola si 12 lei sticla de vin. Am facut si o poza pentru aducere aminte si... somn de voie.
   La ora 8 Rodica ne dadea trezirea. Am coborat, mistreatza ca de obicei dimineata, si ne-am luat micul dejun inclus in pret acompaniat de o cafea decenta. Costul total al cazarii la Casa Bobirca: 80 de lei camera mea single si 95 camera dubla a coechipierilor. Absolut ok as zice eu. Ne dezmeticim, aruncam bagajele in Mr. P. si pornim spre Hunedoara pe un drum absolut superb.

  
   Desi mai vizitasem Castelul Corvinestilor de la Hunedoara imi dorisem foarte mult sa-l revad. Speram sa-l gasesc amenajat, restaurat si cu mobilier adecvat. Evident, visatoarea din mine s-a vazut de cateva ori dansand prin sala mare cu coloane. Nu mi-am refuzat cativa pasi de vals nici acum desi atmosfera castelului nu te imbie la nimic vesel. Stand de vorba cu o doamna de la bilete am aflat ca salile inchise pentru renovare nu se vor deschide poate niciodata. Fondurile alocate restaurarii castelului tocmai au fost taiate si cine stie cand vor primi o alta finantare. Pacat! Cred ca este singurul castel ramas aproape intact in Romania. De ce nu folosim acest lucru pentru a atrage turisti? Nu mai spun ca la Sarmizegetusa nu am avut curaj sa ma abat pentru ca aflasem ca nu exista un drum de acces pentru masina pana la cetate.

  
   Surpriza a venit insa la Alba Iulia unde am gasit o cetate amenajata, restaurata si cu personalul imbracat in haine de epoca. Am gasit replica esafodului pe care au fost executati Horea si Closca, am vazut turnuri de aparare cu tunuri (care chiar functioneaza si cu care se trag salve spre distractia turistilor), am aflat ca exista un "schimb de garda" desi noi nu am prins momentul, am vazut temnita castelului si o doamna draguta ne-a explicat cum austriecii au construit fortificatii noi peste structura veche a castelului. Zambetul mi s-a lipit de chip insa cand am vazut caii. Superbii cai negri carora li se impletea coama. Desi nu m-au lasat sa-i dragalesc m-am multumit sa-i admir de la distanta.
   Eram putin pe fuga asa ca nu am putut sa admiram decat un colt din Alba Iulia. Dar poate ca asa e mai bine. Acum imi doresc sa ajung pentru mai mult timp acolo si sa explorez toate tainele cetatii Alba Carolina.
   Am parasit cu regret Alba Iulia si l-am setat pe Marcel pentru Sighisoara. Din nou un drum superb si aproape pustiu. Cum suspectam o problema la indicatorul de combustibil, m-am gandit la modul serios ca n-ar fi dragut deloc sa ramanem in pana prostului pe un drum pe care abia mai trece cate o masina. Dar Mr. P. era ok (asta urma sa o aflam mai tarziu) si ne-a dus cu bine pana la destinatie. Din nou o surpriza pentru mine a fost Copsa Mica, orasul care imi ramasese in minte din copilarie pentru cladirile lui negre si sinstre. Combinatul isi lasase negrul de fum pe fiecare zid din calea lui. Acum insa, blocurile erau vii si colorate si parca tot orasul redevenise viu. Nu stiu care este sursa veniturilor in zona pentru ca industria nu mai exista. Dar am reusit sa sterg amintirea sinistra al orasului cu negru de fum.
   Copsa a ramas in urma, la fel si Mediasul, in schimb Sighisoara ne astepta. Poate nu ne astepta numai pe noi ci si pe toti ceilalti turisti care urmau sa vina la sfarsitul saptamanii pentru Festivalul Medieval. Eu am preferat sa ajungem inainte de festival pentru a evita aglomeratia si pentru a putea savura cetatea in toata splendoarea sa fara puhoiul de lume care o invadeaza o data pe an. Nici asa nu am reusit sa gasim cazare chiar in cetate si a trebuit sa dormim la o pensiune din oras, adica la 5 minute de mers pe jos distanta. Am avut insa ambitia de a ajunge pana in cetate cu masina. Am supravietuit pantei foarte pronuntate pavate cu piatra cubica pe care Mr. P. s-a opintit si a patinat (mea culpa) dar mi-a inghetat sangele in atriul stang cand m-am trezit pe stradutele inguste ale Sighisoarei. Ce-i drept nu era drumul de acces pe care il cunosteam eu. Si da-i de rataceste pe stradute late cat masina pana dai pe parcare. M-am jurat ca acolo o las, dar a trebuit sa si cobor. Asa ca am decis sa ne intoarcem pe poarta principala, ceva mai apropiata de parcare si ceva mai lata. Zis si facut.... numai ca drumul respectiv nu mai exista, cica e in lucru. Asa ca a trebuit sa intorc masina si sa o iau inapoi pe stradutele inguste si sa ma opresc in panta rugandu-ma sa ma tina toate franele in timp ce astept sa treaca un convoi de jeep-uri pline de noroi intoarse de la raliu. Am privit invidioasa si jeepurile si soferii cu ranjete satisfacute apoi l-am pupat pe Mr. P. pe volan in semn de iertare jurandu-ma sa nu ma mai uit dupa nici o alta masina pana ajungem acasa. Se pare ca nu m-a crezut pentru ca imediat ce am ajuns in Bucuresti i-a murit macaraua de la un geam, motiv pentru care iar am ajuns cu el in service.

    Ce m-a frapat la Sighisoara a fost faptul ca la ora 21:30 abia am gasit un loc in care sa putem manca ceva. Toate ori urmau sa se inchida ori erau deja inchise. Doamne iarta-ma dar nu era nici ora 10 si noi aveam de asteptat pana la ora 12 sa o luam pe Elena de la gara. Pana la urma am gasit un loc cu mancare decenta si limonada rece, ne-am linistit burtile hamesite, am mai facut cateva poze de noapte prin Sighisoara si ne-am indreptat apoi spre gara sa recuperam Mihocul. Recuperarea a mai durat insa pentru ca CFR-ul mentine traditia milenara iar trenul nu vine la ora stabilita ci cu 50 de minute intarziere. Si iata-ne, trei aurolaci, cu ochii lipiti de somn, aseptand trenul care nu mai vine. In sfarsit, cele 50 de minute aproape au trecut, numai ca in locul trenului vine un sms de la Mihoc care ne anunta ca tocmai a trecut de Rupea. Aha! Deci cel putin inca juma de ora pana la Sighisoara. Si stai si asteapta si minuneaza-te de nenea trecut de 50 de ani care umbla cu rucsacul in spate tot numai fibra musculara ca atletii de la Olimpiada si amuza-te de vocea care anunta trenurile rostind raspicat "Dra-ga-sani" si uita-te iar la ceas si..... In sfarsit trenul, Mihoc, bagajele si hai sa dormim ca nu mai putem!

Roadtrip Romania part 1 - Bucuresti-Petrosani

   Plimbarea asta prin Romania a fost exact cum o visasem in urma cu cativa ani: o leganare continua pe sosele, cu ochii mari la vederea peisajelor care se iveau in fata noastra. Bine, recunosc, au fost si cateva injuraturi la adresa colegilor de trafic, mult mai grabiti si nerabdatori, care m-au pus de vreo doua ori in situatii dificile. Dar cele rele sa se spele, cele bune... sa se insire pe hartie ca margelele pe ata! :)
Echipa: Nico (sora Elenei si pasager temporar), Rodi si Cata (pasageri permanenti si sper ca nu si traumatizati), Elena (pasager recuperat mai tarziu din Sighisoara) si eu - the driver from hell.  
Mijlocul de locomotie: Volkswagen Polo zis si Mr. P.  
Asistent de navigatie: Marcel zis si GPS-ul
Traseu:
 











   Am plecat din Bucuresti in jurul orei 9 dimineata. Trebuia sa o recuperam pe Nicoleta de la aeroport apoi plecam in directia Petrosani. Bagajul nostru s-a incadrat in categoria minim. Polo nu are un portbagaj impresionant iar valizele Nicoletei nu puteau fi reduse. Si apoi cate ne-ar fi trebuit pentru 5 zile? Zis si facut! Recuperat fata de la aeroport si pornit la drum. Primul contact cu soselele patriei a fost reprezentat de autostrada A1 (unica terminata) dar pe care nu as ridica-o nici la rang de drum judetean. M-am temut in primul moment ca restul drumului va fi si mai chinuitor. Din fericire insa, in zona Sibiului am descoperit drumuri mult mai bune si mai spectaculoase.
   Trecem vijelios pe langa Pitesti (vijelios insemnand cu 110 km/h pentru ca motorul de 1.2 al lui Polo nu se poate opinti mai tare cu patru oameni si bagaje in carca pe care ii racorea din rasputeri cu aer conditionat). Ne indreptam spre Tg. Jiu si ne incurcam nitel intr-un giratoriu pe care Marcel nu-l recunoaste si pe care autoritatile locale il semnalizeaza foarte prost! Fac o manevra demna de admonestarea politiei rutiere dar reusesc sa ajung in giratoriul respectiv sa urc pe pod si sa ma incadrez pe traseul corect. Ajungem in apropiere de Tg. Jiu si decidem sa punem niste benzina desi indicatorul meu arata rezervorul trei sferturi plin. Surpriza: Mr. P. inghite fara jena 40 de litri. Din doua una: ori am indicatorul stricat ori am un rezervor de 60 de litri. A doua varianta pica din start asa ca pornim usor tematori mai departe. Resetez kilometrajul pentru a avea un control exact al kilometrilor parcursi.
   Ocolim Tg. Jiu spre regretul meu si ne indreptam spre Petrosani. Abia asteptam Defileul Jiului. De foarte multe ori il admiram din tren in timp ce garnitura abia se tara pe sine si imi imaginam cum ar fi sa-l strabat cu masina. Acum aveam sa aflu. Lipsa de experienta in abordarea curbelor ma face sa ma misc destul de incet dar am grija sa ii las pe toti grabitii sa ma depaseasca: fata educata ce sa mai! Imi propusesem inca de la inceput sa ma opresc pe defileu pentru o gura de aer curat si un snitzel impachetat cu grija de tata asa ca sunt cu ochii in patru dupa un loc de popas. Zaresc unul pe stanga, ma asigur si dau semnal. Cand ma uit in retrovizoare il vad insa pe unul angajandu-se in depasirea mea. Franez! El revine in spatele meu si ma abordeaza prin dreapta. Prin stanga ma croseteaza insa un al doilea. Franez mai tare! Si uite asa raman eu stupefiata in mijlocul drumului in timp pe unul ma ocolea prin dreapta iar altul ma evita prin stanga rascolind praful din parcarea ochita de mine. Verific semnalul. Functiona! WTF?!?!? Ce-a fost asta? Nicoleta ma intreaba uimita: "Ce faci?". Eu fac bine, dar tot nu pricep ce vroiau sa faca ceilalti doi! Slava Domnului toata lumea e ok, de pe contrasens nu a venit nimeni, asa ca scot snitzelul si molfai satisfacuta in aerul limpede al defileului. Plecam din nou spre Petrosani. Elena, nerabdatoare, isi suna sora sa vada unde suntem. Nico ii explica ca am intrat in Petrosani si ca ajungem intr-o ora pentru ca eu sunt decisa sa adun injuraturi din toate judetele prin care trec. Ma buseste rasul si flutur o limba imaginara catre ea. Ajunsesem in Petrosani, acum puteau sa curga toate mistourile posibile, le puteam savura in pace!

Cateva ore...

... pana la plecarea in mult dorita excursie la volan prin tara. Am deja un nod mare in gat... si se multiplica si se divide si creste pana cand imi taie respiratia din timp in timp. Si iar inteleg ca fericirea este ca un joc de copii: iei bucati marunte si colorate si le asezi intr-o ordine anume pana vei construi intreg tabloul. Prima piesa a puzzle-ului a fost planul si construirea lui. Visam la aceasta calatorie de multi ani dar fara masina era imposibila! Apoi am vrut sa inchiriez o masina... prea scump! Mr. P ma asteapta insa in parcare acum cu bucsele lui noi dar plin de praf (spre rusinea mea n-am mai apucat sa-l si spal) A doua piesa: coechipierii! Mihoc in prima faza apoi (spre bucuria mea) si Rodi cu Cata! Toti oameni faini cu dor de duca. Rodi si Cata au aparut din intamplare. Am aflat ca vor sa plece cateva zile la Sighisoara, eu ma indreptam in aceeasi directie asa ca au imbratisat si ei planul meu. Ceea ce mi-a adus o imensa bucurie. A treia piesa: plecarea! Asta se intampla maine. Si de emotie am momente in care imi vine sa spun "nu mai merg nicaieri". Doar din teama de a nu esua in implinirea unui vis nu foarte complicat dar foarte dorit. Dar cu teama nu ajungem nicaieri, nu? Asa ca sa pornim motorul, sa lasam libera bucuria si sa purcedem la drum :)

Road tripppin' Romania

Suna a titlu de film prost dar sper sa nu se sfarseasca asa! Doame feri! Mi-am dorit intotdeauna acel "road trippin' with my two favourite allies" (cum zic RHCP) in care sa ma sui in masina si sa ma duc unde oi vedea cu ochii. My two favourite allies sunt aici: Mihoc si Polo (ultimul este masina) amandoi cu dor de duca si nerv in talpi. Eu am studiat hartile si m-am apucat de un curs intensiv de schimbat roata in orice conditii meteorologice. Am calculat kilometri, distante si zile disponibile si impreuna cu copilotul Mihoc am ajuns la concluzia ca traseul va arata in felul urmator: Petrosani, Hunedoara, Deva, Alba Iulia, Medias, Sighisoara, Sibiu si back to Petrosani City. Totul pret de 6 zile sau mai multe daca decidem sa prelungim sederea in acelasi loc. Acum... acceptam orice sugestii legate de ce am putea vedea frumos in perimetrul descris mai sus. Chiar va multumim frumos. De asemenea va ramanem recunoscatori daca ne sugerati si niste locuri de dormit ieftine si decente. Sper sa avem un trippin' tare! :))

1001 de nopti sau varianta scurta 10 zile si 9 nopti

Final de an in tarile calde! Ajunsesem acolo unde autostrazile au sase benzi pe sensul de mers iar liftul urca 34 de etaje in 40 de secunde (cronometrate). Mi-am baut cafeaua in balconul de la etajul 34 al prietenelor mele si nu stiam ce sa studiez mai intai: intersectia a carei schema nu o descifrasem in cele trei zile de cand ma aflam acolo, constructiile la care se lucra 24 din 24 in trei ture, oamenii cu vesminte de poveste.... greu sa ma concentrez! Mergeam pe strada si ma trezeam holbandu-ma la oameni (lucru nu tocmai indicat intr-o tara araba chiar daca in cazul Dubaiului oamenii sunt usor mai deschisi). Femeile purtau abaya neagra si aveau capul acoperit cu o tesatura de asemenea neagra. Pe sub abaya se intrezareau haine colorate, blugi pana si pantofi cu toc in timp ce la bratul doamnelor atarna cate un Louis Vuitton veritabil. Pe de alta parte, barbatii erau, dupa cum ar spune o prietena, "imbracati cu asternutul in care au dormit azi-noapte", dar amalgamul civilizatiilor iti ia ochii cu siguranta. Dubaiezii reprezinta numai 10% din totalul populatiei emiratului. Restul sunt indieni, pakistanezi, filipinezi si europeni. Bineinteles fiecare purtand hainele specifice culturii lor. Am fost absolut fascinata de toata aceasta mixtura a culturilor vestimentare si mi-am dorit in fiecare zi sa pot purta un strai arabesc sau un sari indian. Din pacate bugetul nu mi-a permis acest lucru. Ce m-a fascinat a fost respectul pe care arabii il poarta femeilor. Si prin lege au impus acest respect si imigrantilor. In metroul lor exista un vagon special rezervat femeilor, vagon in care barbatii nu au voie sa intre. Cultura lor spune ca femeile pot sta doar in preajma barbatilor din familie. Nu te obliga nimeni ca occidental sa stai izolat, dar daca asta iti doresti... ai tot confortul asigurat. Fii sigura ca nu va fluiera nimeni dupa tine pe strada, desi si arabii se uita dupa femei. Dar modul lor de a te studia apreciativ te va face sa te simti onorata si nu violata din priviri. Ce am apreciat la Dubai este mandria nationala. Pe toate blocurile printuri imense cu fotografia emirului si a printului mostenitor. Pe parbrizurile motocicletelor... fotografia emirului. In mall-uri... fotografia emirului! Si pe buna dreptate. Dubaiul s-a ridicat in cativa ani in mijlocul desertului. Nu spun ca s-a construit din piatra seaca ci s-au investit masiv banii obtinuti din petrol. Dar s-a investit! Dubaiul s-a transformat intr-un templu turistic pentru ca emirul a stiut ca petrolul se va termina intr-o buna zi. Si in urma lui trebuie sa ramana ceva... si acum exista Palm-ul, The World, Burj al Arab, Atlantis, Burj Dubai (mai nou numit Burj Kalifa) si alte minunatii. Noi am avut totul dar probabil ca vom lasa numai desert in urma noastra! Arabii stiu ca turistii platesc bani grei pentru un sejur in Dubai si ii trateaza ca atare. Urechile mi-au fost aproape agasate de zilnicul "Yes, ma'am!" primit de la fiecare om cu care interactionam fie el chelner, lucrator la metrou sau taximetrist. Recunosc ca pana a ajunge in acest rai al serviciilor a trebuit sa trec de bastinasii de la aeroport care imi priveau hainele europene ca pe un potential atac la adresa educatiei lor. Si trebuie sa mai recunosc si ca nu am primit viza in prima faza pentru mergeam in vizita la prieteni (nu turistic prin agentie), sunt femeie si aveam sub 30 de ani... deci... probabil planurile mele nu se rezumau numai la a vizita orasul. Recunosc ca mi-au facut probleme in acest sens... dar dupa ce am vazut rusoaicele cu buricul gol pe principala promenada a orasului le-am inteles atitudinea. Majoritatea dansatoarelor din buric angajate de agentiile turistice sunt... rusoaice! Araboaicele danseaza senzational (asa mi s-a spus) dar niciodata in public. In taberele de la desert safari danseaza rusoaice! Si tot in taberele de la desert safari iti ofera cateva elemente specifice: mancarea traditionala, plimbarile cu camila, tatuajele in henna, dansurile orientale. Nimic iesit din comun probabil, dar lucruri marunte care iti lasa amintiri frumoase din vacanta. Am plecat de acolo cu un imens respect pentru acesti oameni! As vrea sa ma pot intoarce intr-o zi si sa ii cunosc mai bine. Dar pana atunci imi raman amintirile adunate in fotografii.