Mogosoaia

Dupa disperarea aproape strigata a manastirii in ruine ne-am indreptat catre gradinile verzi ale Palatului Mogosoaia. Imediat ce am trecut de portile domeniului m-am simtit ca intr-una din povestile pe care le citeam in copilarie. Nu erau castelele maiestuoase ale povestilor europene, dar ma asteptam in fiecare clipa sa apara haiducii in galop nebun, iar din conac sa iasa boierii in incercarea de a se salva. Mi-am revenit insa repede in fire cand am vazut oamenii asezati pe iarba verde. Probabil singurul parc din Romania in care poti sa stai pe iarba. Sau poate aceasta aberanta pretentie de civilizatie se aplica doar in Bucuresti? Nu stiu. N-am putut sa inteleg prezenta unor lucrari de arta moderna in fata cladirilor vechi in stil brancovenesc, dar cine sunt eu sa-mi dau cu parerea? Am apreciat ca nu m-a oprit nimeni sa fac poze si nici sa stau pe iarba. Mi-a placut puzderia de mamici cu carucioare venite la plimbare in parc. Mi-a parut rau ca nu am putut intra in muzeu, dar asta e un motiv sa ma intorc intr-un alt week-end. Morala: o destinatie perfecta pentru o plimbare de duminica. Palatul Mogosoaia se afla la numai 10 kilometri de Bucuresti. Si mie mi-au trebuit doi ani in care am trecut zilnic pe langa el pana sa ajung sa descopar ce frumusete ascunde.

Escape

Am demarat un nou proiect personal. Nu are inca un nume desi am primit cateva propuneri in care se regasesc cuvintele evadare, scapare, eliberare sau mai indepartatele escape, leaving, freedom etc. Nu m-am decis ce titlu sa poarte proiectul meu, dar in sinea mea ii spun "nici un week-end in Bucuresti". Accept sugestii. Pe scurt... vreau sa fug cat pot de acest oras pe care nu-l prea am la inima. Iar sfarsitul de saptamana este prilejul ideal pentru calatorii si fotografii. Nu trebuie sa ajung in muntii mei dragi sau la Marea Neagra. Sunt suficiente locuri in preajma Bucurestiului, la o distanta relativ mica, in care nu am ajuns, pe care nu le cunosc si care ma asteapta. Primul episod: ruinele manastirii Chiajna si Palatul Mogosoaia. Al doilea episod: probabil ultima sesiune de ski pe Valea Prahovei. Din episoadele urmatoare: Simfonia Lalelor la Pitesti, Muzeul Ceasurilor din Ploiesti, Castelul Iuliei Hasdeu de la Campina. Drum bun!

Jungla urbana

Ieri, dupa ce am scris despre ursul criminal, profund revoltata de idee, mi-am amintit cat mi-am dorit eu sa pot lucra din nou in mijlocul naturii. Si dezgustata de gandul ca am ramas blocata intre jegurile betonate ale Bucurestiului, am iesit in balcon la o tigara. Cred ca nicotina a fost liantul gandurilor si observatiilor. Noi oamenii suntem de-a dreptul orbi sau in cel mai bun caz purtam ochelari de cal. Pentru ca nu observam ce se mai afla in jurul nostru. De multe ori nu observam nici macar oamenii daramite restul fiintelor care isi duc existenta in preajma noastra. O sa spuneti ca stiti ce animale sunt in Bucuresti: caini, pisici, tantari, muste si gandaci de bucatarie... si anumiti vecini. Nimic mai corect! Dar... doar atat? Ei bine nu! Sa o luam pe linute:

- porumbeii - pur si simplu s-au inmultit ceva de speriat. De la cele 3 perechi pe care le crestea vecinul in copilaria mea, acum am ajuns la un stol. Si-au facut cuiburi prin crapaturile blocului, pe langa pervazele ferestrelor de la casa scarii, sub stresini sau chiar prin balcoanele oamenilor. Pisoiul ii privea odinioara cu pofta, acum ii priveste numai cu nostalgia zilelor in care mai putea sa ii sperie. Acum se sperie el cand doarme linistit in balcon si il trezeste brusc un falfait de aripi. - Bu-hu.... e prietena mea din adolescenta. Sincer nu stiu daca e tot ea sau vreo progenitura, dar cuibul il are in acelasi loc: intre bucatile de perete exterior cazute de la scara 2, undeva pe la etajul 4. E o bufnita pe care am vazut-o numai de vreo doua ori cand o spionam a la Animal Planet. E cam greu insa sa urmaresti cu binoclul o pasare in zbor... si noaptea. - tot aici in Pantelimon, in afara de vrabii, gugustiuci si porumbeii mai sus mentionati, mai poti sa auzi mierle cantand. Ce-i drept se fac auzite destul de rar, in general dupa ploaie, dar sunt aici! - pe balconul plin de flori al tatei si-a gasit cuib, la etajul 8 al blocului... un greiere. Cum se lasa seara il apuca cantatul... si o tine asa pana in zori de zi. Daca iesi in balcon si aprinzi lumina se opreste. Cand pleci insa o ia de la capat. Nu am reusit sa descopar unde s-a ascuns... dar il ascult in fiecare seara. - pe balcoanele de la bucatarie, respectiv sufragerie precum si la geamul camerei mele isi au casa trei frati. Tata zice ca sunt frati si trebuie sa il cred pe cuvant pentru ca el ii cunoaste de mai mult timp. Sunt trei paianjeni care si-au tesut panza fiecare pe cate o fereastra. Tata ii urmareste cum isi refac panza in fiecare seara, cum intind firele si le ancoreaza, cum le intaresc si cum se aseaza la panda dupa aceasta munca zilnica. Eu mai arunc cate o privire, fascinata de precizia si agilitatea lor, dar pastrez distanta dintr-o arahnofobie incontrolabila. - pe lacul din parcul IOR a inflorit o frumoasa comunitate de rate salbatice si lisite (daca nu ma insel). Va recomand peisajul primavara cand au bobocei mici si pufosi. - in Herastrau sunt veverite. - Piticu se plangea de lilieci.

Si cred ca as mai gasi exemple dar trebuie sa plec si ramane articolul nepostat! Care e ideea? Ca exista un lant trofic din care si animalele de noi facem parte. Ca daca undeva in acest lant exista o neconcordanta sau o ruptura echilibrul se strica. Ca adaposturile noastre urbane nu au eliminat fauna ci doar au limitat-o. Exista specii care s-au adaptat la viata de oras si specii care au nevoie de salbaticie pentru a trai. Asa cum cei mai multi dintre noi au nevoie de civilizatie pentru a trai. Sa nu uitam insa ca depindem de restul animalelor asa cum si ele depind de noi.

Ursul criminal

Daca mai vad o stire despre ursul criminal de la poalele Tampei o iau razna. Poate gresesc comentand abordarea colegilor din presa, dar de data asta este prea mult pentru mine. Sa zicem ca m-am obisnuit... sau mai bine ca am acceptat stirile despre violuri, crime si talharii. Pot sa inteleg fascinatia unora pentru latura intunecata a naturii umane. Nu pot insa sa inteleg aceasta personificare a ursului in criminal. Adicatelea, nu mai merg stirile despre oameni criminali... iaca avem un urs criminal. Ceea ce implica dupa parerea mea constientizarea uciderii... din partea ursului! Hai sa fim seriosi! Un urs a ucis un om nu este o stire... este selectie naturala, cel mai puternic castiga. Si fara o pusca la indemana omul nu a avut nici o sansa. Un urs in mijlocul Brasovului - nici asta nu mai e stire de foarte multa vreme. Toata lumea cunoaste povestea ursilor gunoieri. O stire ar fi absenta rezervatiilor in Romania sau reducerea habitatelor naturale. Ursul nu a atacat un om pentru ca s-a cerut razbunare in consiliul padurii. A atacat pentru a supravietui, a coborat in oras pentru ca in micul spatiu in care trebuie sa supravietuiasca nu mai gaseste mancare sau pentru ca in oras hrana este mai usor de gasit. Alta stire ar fi ca romanii nu fac deosebirea intre un animal salbatic si unul domestic. Lipsa de minima educatie in stiintele naturii este formidabila. Un urs care a venit pana in inima orasului dupa mancare este infometat si periculos nu docil si prietenos dupa cum cred toti cei care ii filmeaza sau le dau de mancare la tomberoane. Si nu va linge mana care i-a dat o felie de salam (cum face un caine) ci o va smulge cu totul. Pentru ca este un animal salbatic. Si exemplele pot continua. Asa ca hai sa nu aratam cu degetul un animal care si-a pastrat intinctele de supravietuire ci mai bine sa observam ce greseli am facut noi in fata naturii.