La un pahar de vin cu Dumnezeu

- Hai noroc Doamne! Pacatuiesc din nou vorbind asa, dar sper sa ma ierti. Stii bine ca nu o fac dinadins, dar numai la betie am curajul sa iti vorbesc... Te-ai amuzat aseara? - ... - Ei, cum sa nu te fi amuzat? Pentru mine a fost un deja vu. M-ai mai pus deja intr-o mie de situatii identice. Ai reusit chiar sa ma sperii la inceput... totul era prea frumos, era prea bine... trebuia sa se intample ceva pana la urma. Oare Tu te-ai amestecat sau afurisitul ala de la parter? - ... - Clar, Tu te-ai amestecat! Daca era ala de la parter ma baga in pacat, asa am ramas numai cu regretul. Si apoi numai Tu poti folosi o ironie asa de fina... Fina pe dracu', Doamne iarta-ma, am zis doar ca a fost deja vu! Puteai sa fii mai inventiv sa stii! Ma astept la mai mult, stiu ca poti mai mult! Si apoi ai un simt al umorului nitel pervers sa stii! - ... - Hai sa fim seriosi acum! Mai vrei un pahar? - ... - Eu mai vreau unul, d-asta rosu, puterea ursului. Mie imi face bine... si imi dezleaga limba... acum pot sa spun lucruri. Auzi Doamne? Ca sa-i fac si pe altii sa spuna lucruri ar trebui sa le dau sa bea? - ... - Mda, poate nu toti sunt ca mine. Eu daca sunt beata, sunt beata! Recunosc! Dar numa eu recunosc! Si numa eu vorbesc! Chiar daca o fac numai la betie... cel putin eu vorbesc... si imi recunosc vorbele mai tarziu... sunt ale mele... - ... - Esti plictisitor azi Doamne, nici Tu nu vorbesti... sau poate nu e vinul suficient de bun ca sa te aud. Mdeaaa, azi esti un simplu Om... nu scoti sunete si nu-ti asumi faptele... te-ai jucat din nou cu mine si nu vrei sa recunosti. Pacat! Te-as fi respectat mai mult!

Hai la multi ani!

Intamplator ma mai cheama si Gabriela. Motiv pentru care sambata trecuta a fost ziua mea. Nu am sarbatorit pentru ca nu am tinut niciodata mortis sa serbez aceasta zi. Ba mai mult, am uitat si m-am tot mirat cand mai auzeam pe cate unul in telefon urland "La muuulti aaaaanni!" Prietenii insa nu au uitat in ciuda amneziei mele. Bun, toate bune si frumoase! Azi descopar pe masa trei scrisori care ma asteptau linistite sa le desfac. Hopa! Scrisori? N-am mai primit asa ceva din copilarie! Clar sunt facturi sau promotionale de la diverse companii. Cand ma uit la ele in zare spre lumina lampii vad felicitari. Ceee? Cine sa-mi trimita mie felicitari? Deschid curioasa... eeeee, daaaaa, doamna Anca Boagiu, candidat Senat Colegiul 4. Multumesc frumos, multumesc! Noroc ca e ziua mea in plina campanie electorala! Deschid si al doilea plic. Vaaaai ce dragut! E de la domnul Mihai Atanasoaiei candidat la Camera Deputatilor Colegiul 7, eh, ce ziceti de asta? Deschid si al treilea plic. Ghici de la cine? Hai ghiciti! Nu ghiciti?! N-o sa ghiciti intr-o mie de ani. E tot de la Mihai Atanasoaiei, acelasi candidat la Camera Deputatilor Colegiul 7. Domnul deja e cam insistent, pai e frumos asa?! Felicitari staff-ului, buna ideea dar inutila! Parerea mea!

Fragment de conversatie

- Oamenii pot trai foarte bine si singuri! - Da, dar la ce bun?

Viata din cutiile de carton

Noi, oamenii, avem prostul obicei de a aduna diverse. Unii strang bani si ii ingramadesc in conturi. Altii investesc lovelele mai departe in diverse fonduri sau pur si simplu le cheltuiesc. Majoritatea insa strangem amintiri, materializate in diverse obiecte. Recunosc ca eu sunt putin maniaca. Viata mea din ultimii 6 ani se afla depozitata in vreo 8 cutii indesate in balcoane sau prin colturile camerelor (n-am mai pomenit cutiile de dinaintea acestora). Din cele 8 cutii, 4 sunt pline cu mizerii pe care le-am carat dupa mine de la fostul loc de munca, toate evidentele pe care le-am tinut, toate graficele si toate dosarele facute in cei 5 ani in care am lucrat acolo. Ce fac cu toate alea nu stiu. Nu mai folosesc nimanui, nu mai au nici o valoare, dar pentru mine reprezinta mult. Sunt zilele de nemancare si noptile nedormite din tot acest timp... totul bine indesat in cutiile de carton. Apoi urmeaza amintirile personale: betele bateristului de la Cargo din Stufstock 2004, dopul de la sampania de la revelionul din 2006 sau dopul de la vinul baut de ziua mea, caiete cu cantece, casete inregistrate cu noi cantand (fereasca Sfantul sa le auda cineva), toate jucariile primite de la toti iubitii si prietenii mei, flori uscate, bilete si biletele, scrisori si scrisorele si asa mai departe. A! Si Sa nu uitam colectia de flori de mina si cea de pietre adunate de prin toate excursiile mele. Plus cateva cutii cu fotografii. La asta se rezuma viata unui om, la lucruri ingramadite in cutii... iar la final un trup ingramadit tot intr-o cutie. N-am luat inca nici o decizie asupra acestor amintiri care imi sufoca spatiul vital desi de multe ori m-am gandit sa le arunc. Dar cum sa arunc o parte din sufeltul meu? Din cand in cand ma ingrop in cutiile cu pricina si rascolesc prin ele cu un zambet in coltul buzelor. Toate aceste obiecte isi fac datoria si imi aduc in suflet trairile momentelor de demult. Cum as putea sa le arunc atunci?

Mallunderstanding

Avand in vedere domiciliul meu actual, cel mai apropiat lacas de cult shoppinguistic este Mall Vitan. Uneori mai aterizez si eu in zona, impinsa de necesitatea unor toale noi. La fel s-a intamplat si azi. Cum am dat sa intru in curtea templului modei... hop bariera! Ia te uita! Mai nou se plateste parcarea la Mall Vitan. Ooooook, de ce nu?! Prefer sa platesc decat sa mor cu volanul in dinti cautand un colt de bordura pe care sa-l plantez pe Tico cu verdele-n sus! Dar cum nu se poate sa fie totul simplu, surpriza a venit la plecare. Ma indrept cu Ticania catre poarta si deodata simt semnul de intrebare care plana deasupra masinii. Mai de ce toti la iesire dau numai tichetul si nu si bani?? Asa ca deschid geamul si strig catre un paznic "Nu va suparati! Unde platesc?". Si raspunsul vine bomba, traznet, bum: in Mall. "Unde??? In Mall, adica in cladire. Unde inauntru nene? Nu stiu don'soara mai intrebati." Sa mori tu! Bag semnal, apuc volanul si intorc vijelios. Dupa mine si jumatate din coada de masini proaspat formata si cu urechile ciulite la conversatie. Merg absolut in diagonala spre parcarea supraetajata. Dupa logica mea, acolo ar trebui sa fie un punct de taxare. Opresc in fata altui paznic si repet intrebarea. Mi se indica usile rotative. Poftiiiim? Plina de spume mai fac un tur de parcare si opresc masina in mijlocul drumului dar in fata usilor indicate. Pun avariile si ma jur ca daca ma intreaba cineva de sanatate il strang de gat. Intru inapoi in Mall si vad un automat care astepta banii mei. Oare asta imi da rest la un milion? Cu emotie in portofel introduc tichetul, mi se indica 2 lei de plata (mama voastra, mai mult m-a costat benzina invartindu-ma prin parcare) si reusesc fericita sa gasesc ceva mai marunt de un milion. Mi se da si rest, iau bonul si plec injurand organizarea, sistemul si mai ales modalitatile de informare. Acum am o dilema? Oare scria ceva pe undeva sau eu chiar trebuie sa ma duc la oftalmolog? Din pacate am in minte numai afisele din Unirea "Va rugam platiti parcarea inainte de a merge la masina!" Asa as fi vrut sa vad si in Vitan... numai sa mentioneze si locul unde le pot lasa banii!

27 dresses

Ati vazut filmul? E vorba despre o tipa care e tot timpul domnisoara de onoare si care ajunge sa detina nu mai putin de 27 de rochii inghesuite toate intr-un dulap care sta sa explodeze. Ei bine, despre mine era vorba! N-am adunat inca 27 de rochii, sunt numai 4 deocamdata dar sunt pe drumul cel bun. Totul a inceput anul trecut cand s-a gandit sa se insoare frate-meu. Nu a fost prima nunta la care participam, mai primisem invitatii, pe unele le onorasem pe altele nu, dar odata cu prima nunta din familie s-a spart borcanul cu insuratei. Anul asta am fost la 2 nunti si urmeaza in curand a treia, la care sunt si domnisoara de onoare. Pentru 2009 am deja invitatii pentru alte patru... deocamdata. Culmea e ca mie imi plac nuntile, evident ale altora. Imi place emotia mirilor si a familiilor, bucuria oaspetilor, imi plac momentele vesele sau lacrimogene. Ocazional mai scap si eu cate o lacrima si-mi trag nasul intrebandu-ma cum ar fi nunta mea. Dar cand vad ce nebunie este inainte de o nunta si ce mai urmeaza si dupa imi trece orice gand legat de un asemenea eveniment fericit. Problema mea e ca nuntile au ajuns un eveniment dedicat invitatilor si nu mirilor. Si incep sa ii inteleg pe cei care isi iau jumatatea de mana si fug din tara prin Las Vegas sau Hawaii numai ca sa aiba parte de o nunta fericita si de un moment special in viata lor. Asa ca savurez ipostaza de domnisoara de onoare si incep sa strang cele 27 de rochii. Deja ma pregatesc sa investesc intr-un dulap mai spatios si ma gandesc in ce tara o sa fug cu alesul meu cand o fi sa ma marit.

Will I choose water over wine and hold my own and drive?

Niciodata nu mi s-a potrivit mai bine cantecul asta. Acum insa... muaaah!... imi vine ca o manusa. Trebuie sa imi tin nervii in frau si sa nu ma pierd cu firea. Momentul pe care l-am asteptat de o viata intreaga se apropie cu repeziciune. Numai ca trebuia sa fie cel mai fericit moment... si se transforma in cosmar. (Nu, nu ma marit! Terminati cu prostiile astea ca incep sa ma enervez). Ca sa n-o mai lalai atata... imi iau masina! Da, e momentul sa imi iau masina. Anul trecut pe vremea asta eram sigura ca voi avea o Skoda Fabia (model nou sau vechi nu mai conta). Inca mai cochetam cu ideea de second-hand. Intre timp, numeroasele ghinioane avute (inclusiv cel cu Tico care a facut plici la 2 zile dupa ce l-am luat in primire) m-au facut sa imi schimb unghiul de abordare. Vreau masina noua ca sa pot sa ucid pe cineva in mod justificat in caz ca se strica ceva dupa cele 2 zile de euforie. Dupa ce am studiat oferta de la Skoda am zis pas cu lacrimi in ochi. Pretul final depasea bugetul cu vreo 2000 de euro... soooo next! Dupa explicatiile primite de la tata referitoare la avantajele financiare ale masinii de fabricatie romaneasca, ramasesem la Sandero. Si eram foarte fericita cu aceasta varianta. Dar m-a mancat undeva sa le zic colegilor de birou si au inceput comentariile "Aaaaaaa cum sa-ti iei Dacie? La banii astia poti sa-ti iei un Clio sau un Hyundai Accent". Asa ca m-am uitat si la propunerile lor. Si acum m-am indragostit de Hyundai.Dar nu stiu cat de rentabil e... consum, costuri de intretinere, casco etc. Uooof, decizii, decizii! Asa e omul! Pana acum imi doream 4 roti, volan si frana... acu salivez cand vad geamuri electrice, oglinzi incalzite, scaun si volan reglabil pe inaltime. Niciodata nu esti multumit cu ce ai! PS: Inca mai accept propuneri! :)

Over the rainbow

Urasc starile de trecere de la un capat la celalalt al curcubeului. Sa va explic! Mai pe romaneste asta inseamna "ce-ar fi fost daca...". Ei bine, cu aceasta simpla intrebare spectrul se schimba. Unda verde a singurantei de sine se transforma in rosul indoielii "oare n-ar fi fost mai bine daca...". Si cu fiecare intrebare aparuta din neant simti toate culorile curcubeului dandu-ti tarcoale si zugravindu-ti universuri paralele in care ai fi putut trai daca la un moment dat ai fi luat o alta decizie. Vad deja vreo doua persoane care se gandesc la o chestiune amoroasa. Alte trei se gandesc la profesia pe care o am si doar o singura fiinta se gandeste la pasiunile pe care le-am abandonat. Dar nimeni nu intuieste ce mi-a generat cu adevarat aceasta stare. Ei bine e vorba de FJSC! Nu sariti ca ma explic imediat. Ei bine, nu mi-e dor de facultate, cel putin nu de cea din perioada studentiei mele. Acum nu stiu ce s-a mai schimbat, stiu numai ca o parte din cei pe care i-am putut numi PROFESORI nu mai sunt in facultate. Pe cei veniti in locul lor nu ii cunosc. Asa ca nu vreau sa arunc cu pietre. Vreau numai sa imi amintesc de profesori ca Mihai Dinu, Ana Maria Teodorescu (AMT pentru noi marea gloata a studentilor), Arie Matache, Cristian Parvulescu. Si vreau sa-mi amintesc si de cei ce ne pastoreau pe la seminarii si nu numai: Madalina, Toni (zis si Moni Totoc), Bradut, George. Si ma intreb cum ar fi fost viata mea daca as fi studiat in biblioteca pana la sfarsitul anului IV si nu as fi fugit in transeele meseriei pentru a ma intoarce numai la examene. As fi fost mai buna in meseria mea? Mai dezamagita decat sunt? Mai puternica? Sau poate nu as fi avut sansa de a acumula tot ce am acumulat pana acum? Nu stiu... e numai un alt univers paralel. Dar imi doresc ca cineva sa mi-l poata descrie.

Deeeeeeci

Sa nu mai aud in viata mea comentarii malitioase la adresa femeilor care pleaca cum pompa dupa ele din benzinarie. A facut-o si Massa pe circuitul de la Singapore si el se lupta pentru titlul de campion mondial. Si a mai luat si un mecanic dupa el, exact pe ala de tinea de pompa. Asa ca... ne antrenam pentru Formula 1! Care e problema? :))

Iubesc...

Nu iubesc dom'le nimic! Ma doare in cur de toti si toate! Nu asta e senzatia generala? Ah, nu?! Pai cum nu? La dracu si m-am straduit! Si pe deasupra mai vine si Monica cu leapsa asta! Da recunosc! IUBESC! Uneori chiar mai mult decat as vrea. Alteori mai putin decat pot! Intotdeauna inutil! Si totusi iubesc! E de ras? E de rusine? Sau poate trist? Nu stiu! Dar iubesc in felul meu stupid, romantios si total iresponsabil... - oamenii care zambesc sincer - serile cu gasca indiferent de activitatea desfasurata sau de locatie - momentele comunicative din familie (incredibile prin raritatea lor) - apusul de soare... daca se poate asortat cu creste de munti, foc de tabara, cantec din chitara, un cort si o imbratisare calda - surprizele simple - "road trippin with my two favourite allies" - drumul liber cand sunt la volan - muzica in orice imprejurare, la munte si la mare, dar mai ales cand sunt la volan - caii - pursange, martoage sau gloabe - ghioceii, brandusele si macii - "iubesc ploile, iubesc cu patima ploile, innebunitele ploi si ploile calme, ploile feciorelnice si ploile dezlantuite femei" - prima ninsoare (cu conditia sa nu tina mult) - privirea si zambetul care imi genereaza stoluri migratoare in stomac - zilele in care am chef sa scutur chitara de praf si sa cant - oamenii care ma fac sa fiu mai buna Iubesc prea multe ca sa le pot enumera asa dintr-o rasuflare. Important e ca inca mai pot sa iubesc toate aceste lucruri, situatii si oameni... sper sa ramana totul asa.

Septembrie

Trist si rece. Nostalgia imi da tarcoale si eu tot incerc sa o gonesc ca pe o musca mare si scarboasa. Mie nu-mi place septembrie pentru ca nu este o luna sincera... cum este iunie, de exemplu. In iunie stii clar ca se apropie vacanta si ca incepe vara. Nu! Septembrie e ipocrit, septembrie e mincinos, septembrie e inselator! Septembrie de liceu Imediat dupa inceperea scolii totul pierdea din farmec. Revederea colegilor palea in fata temelor pe care incepeam sa le primim. Povestile din vacanta se epuizau rapid si discutia se indrepta mai mult catre "da-mi si mie tema la franceza pentru maine". Apoi urmau problemele amoroase. El care nu mai putea suporta tacerea si povestea aventura de vara pe care o avusese pe malul marii cu una de la "dracu cu carti"... dar n-a insemnat nimic pentru ca dupa doua zile ea a trebuit sa plece acasa. Tu care plangeai distrusa pentru ca iubirea vietii tale te-a tradat pentru o fufa. Si invinovatindu-l pe el pentru infidelitatea comisa puteai sa ascunzi mai bine ocheadele cu alpinistul ala puternic de la Sinaia. Ce mai conta ca era cu 10 ani mai mare decat tine... era puternic si senzual... si daca l-ar fi vazut fetele cum se catara pe stanci ar fi murit de ciuda ca a flirtat cu tine. Si pana la urma va desparteati el amintindu-si tandretea de la malul marii si tu pasiunea de la munte si invinovatindu-va unul pe altul. Septembrie de facultate Ploua deja prea mult pentru aceasta luna. Admiterea la facultate ai dat-o pe o ploaie cumplita, primul sarut al colegului din facultate l-ai primit tot intr-o atmosfera ploioasa, vizitele fugare de dupa-amiaza la el acasa tot pe ploaie se petreceau. Evident intotdeauna uitai sa-ti iei umbrela. Si alergai spre casa lui pitindu-te prin tramvaie si pe sub stresini, dar fara rost ca tot murata ajungeai. Motiv suficient pentru a-ti arunca blugii tepeni de apa si a te cuibari in pijamaua lui pufoasa... la care renuntai pentru imbratisarea lui calda si o ceasca aburinda de ciocolata. Ieftina ploaie! Septembrie de om al muncii Te tarasti in fiecare zi spre munca injurand ploaia, masina, traficul si seful care s-a trezit sa faca sedinta la ora asta matinala. Si bineinteles politistii care nu sunt in intersectiile deja blocate. Asculti stirile la radio si injuri si politicienii. Nu de alta dar trebuie sa te descarci inainte sa intri in sedinta pentru ca altfel nu esti proactiv si nici performant in concluzie. La semafor vezi doi liceeni certandu-se in strada si iti amintesti. In intersectie la Romana vezi doi studenti tinandu-se de mana... si iti amintesti. Ai vrea din nou acelasi septembrie din trecut… dar ai un septembrie al tau si numai al tau... un septembrie nou la care nici nu ai visat si pe care nu ti l-ai imaginat niciodata. Un septembrie frumos, plin de amintiri, plin de oportunitati, plin de bucurie.

Asa e septembrie… cu miros de ardei copti, cu frunze colorate, cu amintiri proaspete ca o paine aburinda. Si peste toate cameleonic. Niciodata nu este la fel... pentru nimeni!

Depasita de prezent

Depasita rau de tot as putea spune. Pai cum de ce? Am aflat si eu aseara ca exista un campionat mondial de gaming profesionist! Am urmarit pe Eurosport2 Carolina Core (USA) vs Berlin Allianz (GER) in prima semifinala a campionatului mondial. Pardon? Asadar este un sport si se da si pe tv! Ma intreb cum sunt cantonamentele? Se strange gasca intr-un apartament, leaga calculatoarele in retea si da-i batalie pana nu mai poti? Eventual mai suna cate o mama din cand in cand, ii raspunde managerul echipei si-i spune ca fiul e in sesiune de pregatire si nu poate sa vorbeasca acum. Apoi o roaga respectuos sa revina in afara orelor de antrenament argumentand ca nici Mutu nu iese din teren ca sa vorbeasca cu parintii. Nu sunt impotriva jocurilor pe computer. Am jucat si eu nopti intregi NFS, Max Payne sau Counter Strike. Nu mai pomenesc de batranele Warcraft sau Heroes! Imi amintesc ca in perioada NFS unul aducea proiectorul de la munca, altul laptopul iar noi eliberam un perete pe care sa proiectam imaginea... deh... sa fie senzatiile mai tari. Dar nu stiam ca practicam un sport si ca am fi putut ajunge campioni mondiali! Totul era numai un amuzament... sau poate nu... Si cand ma gandesc ca premiul pentru locul intai este de 500.000 $... Wow, sa-l ia dracu de tenis... probabil asa o sa-mi raspunda copilul peste cativa ani.

Emotipeople

Am primit leapsa de la Monica. Si tare mi-e greu sa asociez oamenii cu emoticoane, pentru ca eu ii asociez cu melodii. Dar o sa ma straduiesc. - Cred ca emoticonul asta il impartim draga Monica. Nici eu mi te pot imagina altfel pe mess. Mai ales cand faci o prostioara de a ta (bineintentionata in ce ma priveste). - Asta e Vali Iancu, prietena mea care iubeste calculatoarele ca dracu tamaia si care ma suna sa ma intrebe ce trebuie sa faca pentru asta sau pentru ai'lalta. - Mihoc toata ziua. Numai ea rade de se scutura spatiul virtual si ma molipseste si pe mine cu voia ei buna. Mi-as dori sa-mi rada mai des in preajma. - Ruxi... Nu pentru ca ar fi vreo timida ci pentru ca asa zambeste ea. - Asta e Ramon! Pentru ca ajungem sa ne ciondanim si sa ne intepam pe mess si pentru ca nu putem sa urmam sfatul celor de la Parazitii "ridica doar degetul mijlociu" am ales emoticonul asta pentru a ne ura de bine intr-un mod amical. Hai sa aveti o zi buna!

Tza... Tziki (sau prima trecere de frontiera)

Pentru prima data in viata mea am trecut granita Romaniei. La varsta la care altii au vazut jumatate de lume sau jumatate din Europa sau si-au petrecut cel putin un concediu in strainatate, eu eram inca virgina in ceea ce priveste trecerea frontierei. Dar pentru toate exista o prima data. Nu am iesit pana acum din tara pentru ca nu am avut de ce. Deplasari in interes de serviciu n-am avut, concediu propriu-zis n-am avut pana anul acesta si mereu am considerat ca in Romania sunt atatea lucruri minunate pe care nu le-am vazut inca... deci... de ce sa ma duc la altii? Am omis un singur lucru in calculul meu: nu poti compara nimic daca nu cunosti termenii comparatiei. Probabil ca o sa scriu mult timp de acum inainte despre aceasta vacanta. Bucuresti, ora 5:30 AM, ne pregatim de plecare. Sapte oameni si doua masini burdusite de bagaje. Destinatia: Grecia, Nei Pori. Nu dormisem nici macar un minut in noaptea dinaintea plecarii probabil din cauza emotiei. Am incercat sa atipesc in drum spre Giurgiu dar efectul de off-road al drumului m-a tinut treza. In sfarsit dam de o sosea buna... dar imi disparuse tot somnul plus ca rasaritul de soare imi captase atentia. Trec prin vama crispata toata si cu dintii infipti intr-o bucata de piatra (sa-mi fie cu noroc). Gata suntem in Bulgaria... Dumnezeu cu mila... In Bulgaria ai doua variante de a te descurca, sa ai in grup pe cineva care sa stie drumul sau sa poti citi alfabetul chirilic, pentru ca indicatoarele scrise in alfabet latin sunt plasate in mod aleator. Si oricum indicatoarele respective te ajuta numai in privinta directiei pentru ca si distantele sunt relative la bulgari. De exemplu indicatoarele spre Sofia ne-au dat urmatoarele date: София 240, София 209, София 226, ... de unde si reactia fireasca "Ba, noi mergem cu spatele?" Culmea indicatoarelor a fost atinsa la intoarcerea spre Romania cand, intr-o intersectie dintr-o localitate am descoperit un indicator care indica Ruse 217 km si imediat dupa intersectie un alt panou pe care scria Ruse 204 km?!?!?! Printre hohote de ras isteric am decis ca in Bulgaria strazile sunt foarte late... cam de vreo 13 km de late! Tot in Bulgaria se lucreaza la soseaua de centura a Sofiei, motiv pentru care traficul este deviat prin oras... oras in care iar nu exista indicatoare... dar exista limba gimnastica si translatorul universal Radu: Radu: Gospodin! "Gospodinul" se intoarce spre noi! Radu: Dobredien! Gospodinu': Dobredien! Radu: Pernik? (adica varianta scurta pentru "In ce directie merg spre Pernik?) Urmeaza o serie de explicatii in bulgara insotita de gesticulari vagi din care eu nu am inteles absolut nimic, dar Radu care stie cuvintele cheie gen semafor, intersectie, stanga, dreapta, a aflat ca la al doilea semafor trebuie sa facem dreapta apoi sa mergem tot inainte. Absolut corect! Dupa ce ne-am aflat pe drumul cu pricina am vazut si indicatorul de Pernik! Traiasca Bulgaria! In alta ordine de idei sa stiti ca treaba cu afirmativul si negativul la bulgari e cat de poate de reala. Adica daca ei zic da... dau din cap a negatie si viceversa. Stateam eu linistita in masina intr-o benzinarie cand constat ca posesorul unei masini pe care o blocasem umbla la portbagaj. Ii fac semn ca ii facem loc imediat iar el da din cap a negatie si zice ceva ce mie mi-a sunat a "No problem!". Deh... poate vroia sa ia ceva din portbagaj numai... cand colo el se suie la volan si porneste motorul... Na belea! In rest despre Bulgaria.... drumurile nitel mai bune decat la noi, peisajul superb si impresia generala de tara nelocuita. Ce-i drept datele gasite de mine spun ca tara lor e cam jumatate din Romania iar populatia se ridica la numai 8 milioane.... pe cand noi suntem 2 milioane numai in Bucuresti. Intr-un fel imi pare rau ca am traversat Bulgaria in goana masinii. Crestele muntoase (cu varfuri de peste 2900 m) mi-au deschis pofta de explorare. In alta ordine de idei legendele jefuitorilor de turisti mi-au taiat toata pofta. Poate altadata cand se mai imbunatateste imaginea turistica. Singurii jefuitori care ne-au iesit in cale au fost politistii care ne-au lipsit de 15 euro pe motiv de viteza... fara chitanta evident. Jaf la drumu' mare dom'le! Episodul urmator... Grecia!

Aventura...

Acest post al Monicai mi-a amintit de o anumita perioada din viata mea. Acea perioada pe care am denumit-o "Club Aventura" nu dupa activitatile pe care le prestam ci dupa emisiunea la care lucram. A fost poate cea mai frumoasa perioada din viata mea. Am trecut prin niste experiente pe care altfel nu as fi avut ocazia sa le traiesc si am cunoscut niste oameni deosebiti de la care am avut foarte multe lucruri de invatat. Povestea a inceput simplu. Un coleg mi-a propus sa lucrez la o emisiune care sa trateze turismul extrem. Abia iesita dintr-un alt proiect de natura n-am stat mult pe ganduri si am zis DAAAA! Prima parte a emisiunii s-a concretizat in 4 episoade filmate in Muntii Fagaras. Acolo l-am cunoscut pe Relu. Am invatat de la el o groaza de lucruri legate de munte, de supravietuire, tehnici de escalada, de asigurare etc. etc. Cel mai important lucru pe care l-am invatat a fost: "Nimic nu e imposibil atata timp cat lupti pentru asta si iti folosesti creierasul". M-am convins un an mai tarziu cand am ajuns pe Varful Negoiu (al doilea ca inaltime din Romania) - EU, ULTIMA GAINA DIN APROZAR! A doua parte a emisiunii s-a desfasurat in Gorj alaturi de echipa Salvamont in frunte cu Sabin Cornoiu. Ce mi-au vazut ochii atunci nu au mai vazut nici pana astazi: canioning, rafting, scufundari... De la domnul Cornoiu am invatat respectul pentru natura si responsabilitatea in cadrul echipei. Nu cred ca ar exista vreun teambuilding in lumea asta care sa fixeze in mine mai puternic aceste notiuni. As putea sa povestesc ore in sir dar fara folos. Cred ca totul se rezuma la noroc in cele din urma. Norocul de a intalni oameni deosebiti care sa iti impartaseasca din experienta lor. Si atunci nimic nu ar fi greu... doar frumos... extrem de frumos...

Jungla urbana

Ieri, dupa ce am scris despre ursul criminal, profund revoltata de idee, mi-am amintit cat mi-am dorit eu sa pot lucra din nou in mijlocul naturii. Si dezgustata de gandul ca am ramas blocata intre jegurile betonate ale Bucurestiului, am iesit in balcon la o tigara. Cred ca nicotina a fost liantul gandurilor si observatiilor. Noi oamenii suntem de-a dreptul orbi sau in cel mai bun caz purtam ochelari de cal. Pentru ca nu observam ce se mai afla in jurul nostru. De multe ori nu observam nici macar oamenii daramite restul fiintelor care isi duc existenta in preajma noastra. O sa spuneti ca stiti ce animale sunt in Bucuresti: caini, pisici, tantari, muste si gandaci de bucatarie... si anumiti vecini. Nimic mai corect! Dar... doar atat? Ei bine nu! Sa o luam pe linute:

- porumbeii - pur si simplu s-au inmultit ceva de speriat. De la cele 3 perechi pe care le crestea vecinul in copilaria mea, acum am ajuns la un stol. Si-au facut cuiburi prin crapaturile blocului, pe langa pervazele ferestrelor de la casa scarii, sub stresini sau chiar prin balcoanele oamenilor. Pisoiul ii privea odinioara cu pofta, acum ii priveste numai cu nostalgia zilelor in care mai putea sa ii sperie. Acum se sperie el cand doarme linistit in balcon si il trezeste brusc un falfait de aripi. - Bu-hu.... e prietena mea din adolescenta. Sincer nu stiu daca e tot ea sau vreo progenitura, dar cuibul il are in acelasi loc: intre bucatile de perete exterior cazute de la scara 2, undeva pe la etajul 4. E o bufnita pe care am vazut-o numai de vreo doua ori cand o spionam a la Animal Planet. E cam greu insa sa urmaresti cu binoclul o pasare in zbor... si noaptea. - tot aici in Pantelimon, in afara de vrabii, gugustiuci si porumbeii mai sus mentionati, mai poti sa auzi mierle cantand. Ce-i drept se fac auzite destul de rar, in general dupa ploaie, dar sunt aici! - pe balconul plin de flori al tatei si-a gasit cuib, la etajul 8 al blocului... un greiere. Cum se lasa seara il apuca cantatul... si o tine asa pana in zori de zi. Daca iesi in balcon si aprinzi lumina se opreste. Cand pleci insa o ia de la capat. Nu am reusit sa descopar unde s-a ascuns... dar il ascult in fiecare seara. - pe balcoanele de la bucatarie, respectiv sufragerie precum si la geamul camerei mele isi au casa trei frati. Tata zice ca sunt frati si trebuie sa il cred pe cuvant pentru ca el ii cunoaste de mai mult timp. Sunt trei paianjeni care si-au tesut panza fiecare pe cate o fereastra. Tata ii urmareste cum isi refac panza in fiecare seara, cum intind firele si le ancoreaza, cum le intaresc si cum se aseaza la panda dupa aceasta munca zilnica. Eu mai arunc cate o privire, fascinata de precizia si agilitatea lor, dar pastrez distanta dintr-o arahnofobie incontrolabila. - pe lacul din parcul IOR a inflorit o frumoasa comunitate de rate salbatice si lisite (daca nu ma insel). Va recomand peisajul primavara cand au bobocei mici si pufosi. - in Herastrau sunt veverite. - Piticu se plangea de lilieci.

Si cred ca as mai gasi exemple dar trebuie sa plec si ramane articolul nepostat! Care e ideea? Ca exista un lant trofic din care si animalele de noi facem parte. Ca daca undeva in acest lant exista o neconcordanta sau o ruptura echilibrul se strica. Ca adaposturile noastre urbane nu au eliminat fauna ci doar au limitat-o. Exista specii care s-au adaptat la viata de oras si specii care au nevoie de salbaticie pentru a trai. Asa cum cei mai multi dintre noi au nevoie de civilizatie pentru a trai. Sa nu uitam insa ca depindem de restul animalelor asa cum si ele depind de noi.

Ursul criminal

Daca mai vad o stire despre ursul criminal de la poalele Tampei o iau razna. Poate gresesc comentand abordarea colegilor din presa, dar de data asta este prea mult pentru mine. Sa zicem ca m-am obisnuit... sau mai bine ca am acceptat stirile despre violuri, crime si talharii. Pot sa inteleg fascinatia unora pentru latura intunecata a naturii umane. Nu pot insa sa inteleg aceasta personificare a ursului in criminal. Adicatelea, nu mai merg stirile despre oameni criminali... iaca avem un urs criminal. Ceea ce implica dupa parerea mea constientizarea uciderii... din partea ursului! Hai sa fim seriosi! Un urs a ucis un om nu este o stire... este selectie naturala, cel mai puternic castiga. Si fara o pusca la indemana omul nu a avut nici o sansa. Un urs in mijlocul Brasovului - nici asta nu mai e stire de foarte multa vreme. Toata lumea cunoaste povestea ursilor gunoieri. O stire ar fi absenta rezervatiilor in Romania sau reducerea habitatelor naturale. Ursul nu a atacat un om pentru ca s-a cerut razbunare in consiliul padurii. A atacat pentru a supravietui, a coborat in oras pentru ca in micul spatiu in care trebuie sa supravietuiasca nu mai gaseste mancare sau pentru ca in oras hrana este mai usor de gasit. Alta stire ar fi ca romanii nu fac deosebirea intre un animal salbatic si unul domestic. Lipsa de minima educatie in stiintele naturii este formidabila. Un urs care a venit pana in inima orasului dupa mancare este infometat si periculos nu docil si prietenos dupa cum cred toti cei care ii filmeaza sau le dau de mancare la tomberoane. Si nu va linge mana care i-a dat o felie de salam (cum face un caine) ci o va smulge cu totul. Pentru ca este un animal salbatic. Si exemplele pot continua. Asa ca hai sa nu aratam cu degetul un animal care si-a pastrat intinctele de supravietuire ci mai bine sa observam ce greseli am facut noi in fata naturii.

Povestea firului de iarba

A fost odata... ca daca n-ar fi fost nu s-ar povesti... a fost un fir de iarba. Un fir de iarba obisnuit ca orice alt fir de iarba. Acolo, in lumea lui, lucrurile erau frumoase si simple. Se trezea in fiecare dimineata si ii radea soarelui... iubea soarele, ii fusese de atatea ori alaturi, il ajutase se creasca si il tinea in brate in fiecare dimineata. Iubea si ploaia, era prietena lui cea mai buna, cu picurii ei reci il hranea, il spala si ii alina ranile atunci cand oamenii neatenti il calcau in picioare. Si viata firului de iarba mergea mai departe... ca a oricarui fir de iarba...Veni insa o zi ... o zi obisnuita de vara... cand soarele ardea mai puternic decat in alte zile, iar firul de iarba nu-i cunostea taria. Nu se ascunse de el, doar soarele era prietenul lui, cum ar putea oare chiar soarele sa-i faca rau... Il privi mai departe si ii zambi in fiecare dimineata chiar daca incet, incet se vestejea si fara sa stie ca imbratisarea soarelui il va usca de tot. Dar ploaia stia... Norii de furtuna acoperira soarele si ploaia se revarsa peste pamant. Apa inunda pamantul iar firul de iarba se trezi smuls de la locul lui si purtat departe pe asfaltul orasului... "Iarta-ma!" ii spuse soarele, "n-am stiut ca razele mele te vor usca. Doar ploaia e de vina, ar fi putut sa picure mai des." "Iarta-ma!" ii spuse si ploaia, "nu am crezut ca apele mele te vor ineca. Dar soarele nu trebuia sa straluceasca asa puternic." Firul de iarba nu spunea nimic... iubea si soarele si ploaia...

Such a perfect day...

Azi mi-am inceput ziua spunandu-mi ca voi scrie ceva dragut pe blog. In ultimile luni am inceput sa observ lucrurile dragute din jurul meu si ca o manifestare a atitudinii pozitive vreau sa le impartasesc. Eram convinsa ca azi mi se va intampla ceva simpatic. Poate ca asa ar fi fost daca nu s-ar fi nimerit doi nemernici sa-mi strice toata ziua. Primul este agitatul posesor al unui SUV negru care m-a ajutat sa-mi imbogatesc vocabularul de sofer cu cateva expresii noi. Si asta numai pentru ca nu am vrut sa trec pe galben si sa mai si tai fata unui tramvai (da stiu, am o problema cu culoarea galbena a semaforului). L-am iertat rapid pentru ca imi doream ca ziua mea sa se termine cu ceva frumos. Ei bine nu! Doua intersectii mai departe ne intalnim cu o coloana mortuara. Dumnezeu sa-l ierte pe bietul om decedat. Si sa ma ierte si pe mine pentru urarile de intalnire cu primul stalp adresate unui smecher din coloana care astepta deplasarea cortegiului. Nu de alta dar mitocanul cu pricina se apucase sa claxoneze ca apucatul. Oh nu! Sa nu va imaginati ca o facea in semn de omagiu. Pur si simplu avea prioritate, se grabea si nu vroia sa astepte. De unde stiu? Pai a zis-o cu gura lui cand o doamna de pe trotuar i-a explicat situatia blocajului. Ia ghiciti ce i-a zis mitocanul? Sa se duca si ea dupa mort si sa il lase in pace. Atunci i-am urat eu intalnire grabnica cu un stalp. Si mi-am dorit ca cineva din coloana aia de masini sa fie suficient de barbat incat sa-i stearga mucii de la nas cu un croseu bine plasat. Nu s-a gasit nimeni asa ca pe respectivul il puteti gasi diseara in vreun club de fite.

Inamicul public

Pana acum doua saptamani taximetristii erau cei mai buni prieteni ai mei. Ma suiam zilnic in cate o masina cu indemnul "Sefu' repede ca am intarziat la sedinta!". Continuam dialogul cu... "au iesit toti prostii pe sosele de merg asa?" sau "astia conduc sau isi dau examenul?" si incheiam colaborarea cu cativa lei in plus si laudele necesare pentru depasirile pe contrasens si semafoarele luate pe galben. De doua saptamani incoace nu mai suntem prieteni. Motivul? Am masina. Si am intors armele! Taximetristii sunt cosmarul meu zilnic! Imi cunosc limitele ca sofer. In cei sase ani de carnet am condus pe apucatelea si de fiecare data alta masina. Cunosc si limitele masinii, motiv pentru care ma incapatanez sa las banda a doua (sau a treia) libera pentru cei cu mai multa experienta si cu mai multi cai putere. Ei bine, uneori nu se poate! Pai nu se poate, cand in spate imi sta lipit un taximetrist care da flashuri si in paralel merge altul care nici nu accelereaza nici nu franeaza ci o tine constant cu aceeasi viteza ca si mine. Timp in care eu semnalizez din rasputeri ca vreau sa ma dau... dar n-am unde! Toata intamplarea se petrece in pasajul Obor! In cele din urma ma depasesc amandoi... prin dreapta... si-mi ureaza de bine atat mie cat si mamei. Le urez si eu, atat familiilor lor cat si firmei! Si la fel ii urez si idiotului care azi n-a avut loc in parcare de retrovizoarea mea. Pariez ca era un taximetrist bazat! Concluzie: exista mai multe tipuri de prioritati nespecificate in regulament. Acestea sunt: - prioritatea de taxi, RATB si smecheri - prioritatea de drum cu cedeaza sau semafor rosu in cazul in care e sambata noapte si vin meseriasii din cluburi - si bineinteles prioritatea de volum... cand ai Tico, un potential pericol devine orice vehicul mai mare ca tine (in aceasta categorie se inscriu si anumite motociclete sau atv-uri sau chiar vehicule cu tractiune animala).

Anunt oficial

Daca prietena mea Monica nu ar fi lucrat unde lucreaza acuma ar fi fost politician sau ar fi facut PR. Pentru ca Monica nu e in stare sa-si tina gura inchisa! Pentru ea e absolut necesar sa comunice in orice fel posibil. Si daca prinde unul mai necomunicativ (asa ca mine), il face comunicator de marca in 2 zile. Si-l mai si convinge sa-si faca blog! Cum m-a convins pe mine! Si apoi demareaza campania "Sa devina public blogul lui Tziki!". Campanie incorecta de altfel, pentru ca biata Tziki nu a avut parte decat de optiuni pro transparenta! Dar... ce sa mai zic? Doar ca apreciez cu adevarat gestul prietenei Monica, ca am ras cu lacrimi cand am citit posturile legate de campania cu pricina si ca de acum tre sa ma pun serios pe scris. Pentru ca "bucatidevise" a devenit public!

Return to innocence

Acum sase ani de zile mi-am luat traista in spinare si am plecat de acasa pe drumul acela numit "sunt in stare sa ma descurc si singura". Aveam exemplul colegilor care venisera la facultate in Bucuresti. Daca ei puteau, eu de ce nu as fi fost in stare? Bineinteles ca ai mei nu au fost deloc incantati de idee. Adica cum sa ma mut trei statii mai incolo si nu cu iubitul, nu la casa mea ci cu inca doi prieteni?!?! Scandalos! Cand puteam sa stau foarte bine la mama acasa... Acum o saptamana m-am intors sa locuiesc cu ai mei pentru o perioada de timp. Inca incercam sa ne obisnuim unii cu altii in aceeasi casa. Nu s-au schimbat multe lucruri... posterele mele sunt tot pe peretii camerei, pisica e la fel de neprietenoasa, steluta de metal de pe blocul de vizavi e la locul ei, noaptea se aud tot broastele, cainii si acea bufnita enervanta. Pana si pata de cafea e la locul ei. Ramon a creat-o cand a gustat cafeaua cu sare a Iuliei si nu a gasit un loc mai potrivit de scuipat decat pe mijlocul peretelui. Tiganii inca mai colinda prin fata blocului au acelasi text lalait „Stiiiicleeee goaaaaaleeeee”. Oare ce-or mai face cu sticlele goale? La fel ca acum 6 ani sunt intrebata unde plec si la cat ma intorc. Dimineata mi se pregateste micul-dejun iar ai mei ma intreaba ce vreau sa mananc a doua zi. Ma lupt cu ei pentru a-mi spala singura hainele, dar dupa ce le intind la uscat, le gasesc apoi impachetate si puse cu grija pe marginea patului. Trecerea de la „Ce o mai fi prin frigider? Ah! Nimica!” la „Ce vrei sa mananci? Ai aia, aia si aia..” e prea mult pentru mine. Am pus pe mine 3 kilograme intr-o saptamana si am fumat mai putin de doua pachete de tigari in aceeasi perioada de timp. Tabieturile mele s-au dus dracului! Se intampla insa alte lucruri interesante... cum ar fi:- la microunde mancarea se incalzeste numai in vase de iena cu capac de iena (musai!) - seara eu si tata avem program de talk-show-uri in special pe Realitatea tv (asta e foate bine pentru mine) - n-am mai bananait pe net de o saptamana (firul de net e infipt in calculatorul lui tata) - nu mai fumez la cafea (de fapt, nu mai fumez deloc in casa) - imi spal vasele imediat dupa ce mananc - si asa mai departe.... :) Nu stiu inca ce e mai greu... sa plec DE LA mama sau sa ma intorc LA mama....

Here I am...

M-a intrebat o prietena de ce nu renunt la mizeria de yahoo 360 pentru a intra in lumea bloggerilor. I-am spus ca nu ma intereseaza, ca e prea personal ceea ce scriu... ca nu vreau! Adevarul este altul... ca mi-e frica de schimbare. Si asta nu e o atitudine pozitiva atunci cand incerci sa iti schimbi viata. In concluzie de ce nu as incerca orice este nou si necunoscut pentru mine? Poate chiar acest blog...